Antichristul

Ochii sunt o fereastră către cunoaștere, dar mulți preferă să privească în întuneric.

Dumnezeu ne-a dat ochii ca să vedem lumina învăţăturilor sale, dar mulţi şi-i folosesc ca să umble în beznă. Concluzia asta am tras-o în urma unei scurte conversaţii purtate cu o bibliotecară din incinta unei universităţi din Iaşi. Surprins, am constat cum un om atât de simplu, liber în a-şi exprima gândurile, a putut să grăiască nişte adevăruri alese. Şi ea mi-a spus, cu luare aminte, într-un acces de sinceritate:

"În fiecare an sunt date la casat mii de cărţi, pentru maculatură, şi nimeni nu le salvează. Profesorii nu mai sunt profesori, ci sunt doar nişte gropari, fiindcă tocmai ei au aprobat totul. Oare profesorii ăştia de pe ce-au învăţat? Ce respect au ei pentru învăţătura primită din partea altora?"

În altă zi, m-am reîntors la bibliotecă. Sub un birou era un teanc de cărţi mai vechi, prăfuite, trecute parcă prin rândurile unei vremi uitate, reprezentând o serie de volume de psihologie din anii '67. Mi s-a permis să răsfoiesc unul din volume, şi printre rânduri bine scrise, ca niște frânturi ale unor povești străvechi care conturează imagini tainice în mintea cititorilor, am întâlnit o legătură stranie cu o veche biserică catolică din care n-au rămas decât nişte ruine.

Instant, din memorie mi-au revenit cuvintele uitate din romanul "Numele Trandafirului":

"Neputinţa asta a mea de a vedea cum trebuie este poate efectul umbrei pe care marele întuneric care se apropie o aruncă asupra lumii încărunţite. Cu cât îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atât izbutesc mai puţin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care merge dincolo de desfăşurarea firească a întâmplărilor şi a timpurilor ce o încheagă. Şi este un lucru greu pentru mine să nu ştiu dacă litera pe care am scris-o cuprinde în ea vreun înţeles ascuns, sau dacă are mai mult de unul, şi multe, sau nici unul."

Leadership: Amintirile care te inspiră pot să formeze ecouri ale unor evenimente trecute, prin filtrul unei transfigurări interioare care dă o nouă viață experiențelor tale de cunoaştere?

Am recitit acele câteva rânduri din volumul prăfuit, câteva minute bune, cu speranţa de a găsi în ele o înţelegere mai profundă. Mai mult, am reflectat la cuvintele plăsmuitoare de sensuri care, nesocotind curgerea vremii, şi-au făcut loc imediat în inima mea, tot așa cum culorile își fac loc în paleta unui pictor, doar mult mai subtil. Una din doamnele bibliotecare mi-a spus că acele volume vechi erau puse deoparte pentru a fi trimise la casat, şi deoarece aveau ştampila bibliotecii nu puteau fi împrumutate oricui.

Aşa că imediat am scris mesaj unui bun prieten al meu, profesor universitar cu mare influenţă, al cărui birou nu cred că era prea departe de incinta bibliotecii. Atât i-am scris: "nu lăsa cărţile să se piardă, ci dă-mi-le cu împrumut ca să le fotocopiez cu telefonul."

I-am scris mai multe mesaje bunului meu prieten, marele profesor universitar. El a citit mesajele, dar nu mi-a răspuns nici până acum. Singurul semn din partea lui, după câteva săptămâni, a reprezentat un cumul de imagini făcute într-un minunat sejur în străinătate, la un maraton în Grecia. Cât despre volumele vechi, singurele martore tăcute ale trecutului, aproape sigur au fost trimise la casat, iar din ele nu a mai rămas nicio urmă. Nimic nu s-a salvat.

Doar amintirea acelor rânduri vii, cuceritoare, scrise cu cerneală roşie, însemnând o pagină întreagă, mai încălzeşte memoria mea. Cu câtă grijă au fost scrise, cu suflet şi din suflet ! Presupun că acest detaliu este demn de personajul William of Baskerville care, cu ultimele puteri, a reuşit să salveze câteva manuscrise vechi din mănăstirea benedictină, înainte ca focul să o cuprindă de-a întregul. Eu, totuşi, n-am reuşit să salvez nimic.

Leadership: Poţi să priveşti schimbarea cum trece prin faţa ta, fără să fii pus în situaţia de a sta martor la evenimentele care să pot îndurereze nădejdile tale?

Aşadar, am apelat la cineva care avea puterea de a salva mii de pagini pline de cunoaştere, dar aşa cum preciza şi eroul lui Umberto Eco: "Ultimele eforturi n-au mai ajutat la nimic. Cum ar putea un înţelept să comunice ştiinţa sa, dacă îi lipseşte dovada cunoaşterii sale? Poate că manuscrisele au fost condamnate de propriul lor refuz de a fi cunoscute, de taina pe care o păstrau? De un lucru sunt sigur: antichristul se apropie cu adevărat, pentru că nicio înţelepciune nu-i mai stă în cale."

Întunericul ignoranței se întinde peste lume, ca o pânză a diavolului care învăluie tot ce este viu. Îndeosebi, cunoașterea se pierde exact ca o lumină care se stinge, ca o floare care se ofilește. Iar prin ignoranţa lor, artizanii întunericului ţin lumea în beznă prin refuzul salvării cunoașterii, aceeaşi indivizi mediocri care n-au învăţat nimic din cărţi, şi cărora cărţile nu le folosesc la nimic. Într-adevăr, ei au puterea şi autoritatea de a salva multă cunoaştere, dar în schimb lasă totul să moară. Ceea ce se întâmplă astăzi, casarea cărţilor fără a fi salvate în prealabil pe internet, este similar cu arderea miilor de manuscrise din timpul inchiziţiei (1490-1500). Oamenii inteligenţi din vremurile trecute au avut ceva de spus, iar sistemul le-a închis gura.

Cei ce apără știința sunt gardienii cunoașterii, pe când ceilalți se numesc gropari ai învățăturilor curate, ignoranța dezvăluindu-le natura uşuratică, mentalitatea superficială, marea lor indiferenţă. Ei sunt sunt creatorii uitării, nu ai renașterii. Ei sunt răul în această lume, acelaşi suflet hain de inchizitor din vremurile trecute care încă persistă.

Leadership: Gândurile tale pot să formeze întregul unui univers din bucăţi răsfirate, privind cu ochii minții lucrurile pe care alții nu le văd?

Mâna lui Dumnezeu creează, nu ascunde, şi nu aruncă nimic în uitare. Frânturile de gânduri din acel volum învechit, rămase în memoria mea ca nişte puzzle-uri, ecouri ale unor străvechi morale sociale, până să formeze întregul, încă îmi stârnesc întrebări şi curiozităţi, purtându-mă cu gândul la evenimentele vremii. O parte din marile opere ale omenirii au fost salvate, majoritatea au pierit. Şi încercând să pun cap la cap cuvintele din acea pagină, rămase şi acum în memorie, cu ochii care văd lucrurile pe care alţii nu le văd, mă regăsesc din nou în romanul "Numele Trandafirului":

“Din portalul bisericii rămăseseră puţine urme, roase de mucegai, deşi trecuseră atâtea decenii. Scormonind printre resturi găseam uneori bucăţi de pergament, căzute din scriptorium şi din bibliotecă, supravieţuind ca nişte comori îngropate în pământ. Am început să le adun, ca şi cum ar fi trebuit să fac la loc foile unei cărţi.

De-a lungul unei bucăţi de zid am găsit un dulap, stând încă uimitor de drept lângă perete, scăpat de foc, nu ştiu cum, găurit de apă şi de insecte. În el mai erau încă nişte foi. Pe altele, sfâşiate, le-am găsit scormonind prin ruinele de jos. A fost o recoltă săracă, dar mi-am petrecut o zi întreagă ca s-o strâng, ca şi când de la acele “disiecta membra” ale bibliotecii ar fi trebuit să primesc o vestire. Unele bucăţi de pergament erau decolorate, altele lăsau să se mai străvadă umbra vreunui chip, uneori fantoma vreunui cuvânt sau a mai multora. Uneori am găsit foi pe care se puteau citi fraze întregi, mai uşor găseam legături încă neatinse, apărate de altele care avuseseră paftale de metal. Larve de cărţi, părând încă sănătoase pe dinafară, dar devorate pe dinăuntru; şi totuşi, uneori, câte o jumătate de pagină scăpase, se zărea pe ea câte un incipit, câte un titlu...”

Leadership: Discernământul pe care îl exerciți față de nişte detalii memorabile poate să apere o creație de mare valoare spirituală, încât ceea ce simți în suflet să nu piară în uitare?

Dumnezeu este ceea ce rămâne în suflet, nu ceea ce piere în uitare. Puţine, atât câte au fost, cuvintele acelea atât de adânc înrădăcinate în memoria mea au stârnit nevoia de a scrie acest articol. Ele au sădit înţelegere, înmugurind gânduri și simțiri ca niște flori nevăzute, dar pline de esența vieții. În lumina lor, mi-am contemplat esența existenței, iar ce-am scris aici sunt ca stelele pe cerul nopții. Ele au fost călăuze, îndrumându-mă prin întunericul incertitudinilor și oferindu-mi un far în marșul meu prin labirintul realității. Sau poate că, ale mele cuvinte sunt o oglindă a povestirii lui Umberto Eco, care conţine un tâlc ascuns la final:

“Am cules toate rămăşiţele care se puteau găsi şi am umplut cu ele doi saci de călătorie, aruncând lucruri care-mi erau de trebuinţă pentru a salva comoara aceea mizeră. Toate fragmentele, propoziţii şi fraze neterminate, voi şti să le pun cap la cap, să le conturez în alt mod, încât din puţinul lor să creez ceva măreţ.

De-a lungul drumului de întoarcere şi apoi la Melk, mi-am petrecut multe şi multe ore încercând să descifrez vestigiile acelea. Adesea am recunoscut, după un cuvânt sau după o imagine rămasă, despre ce operă era vorba. Când am regăsit, după aceea, alte copii ale acelor cărţi, le-am studiat cu dragoste, ca şi cum soarta mi-ar fi lăsat acea moştenire, ca şi cum faptul de a fi descoperit copia distrusă ar fi fost un semn neîndoielnic din cer care spunea “Toile et Lege”. La sfârşitul răbdătoarei mele realcătuiri mi s-a însăilat în minte o mică bibliotecă, semn al celei mari, care dispăruse, o bibliotecă făcută din bucăţi, citate, fraze neterminate, rupturi de cărţi.

Paginile acestea neterminate m-au însoţit toată viaţa care mi-a mai rămas de trăit de atunci, le-am cercetat ca pe un oracol, şi mi se pare chiar că tot ceea ce am scris atunci pe foile acestea, pe care le citeşti tu, cititorule necunoscut, nu e altceva decât o mixtură, "un carme a figura", adică un nesfârşit acrostih care nu spune şi nu repetă altceva decât ceea ce mi-au şoptit acele fragmente. Şi nu mai ştiu dacă până acum eu am vorbit despre ele, sau ele au vorbit prin gura mea...”

Vederea divină se deprinde în lumina unei avuții tăinuite, cu ajutorul gândului de a salva cunoașterea ca pe o creație măreață, receptând ecoul unei imagini rămasă în amintire.

Antichristul este un om total lipsit de cunoaștere, care nu poate să recunoască o avere în reprezentarea subtilă a unor opere, fiind orbit de iluzia unei pretinse atotcunoașteri. El urmează doar întunericul care îi arată calea, ca pe un fel de busolă în viața sa. În loc să se orienteze după lumina și claritatea învăţăturilor, el alege să meargă în direcția întunericului, ghidându-se după obscuritate și necunoscut. Astfel, întunericul devine pentru el un ghid, o sursă de călăuzire în locul luminii divinului.

În acest caz, este de ajuns să părăsești gândul de a salva cunoașterea, pentru a vedea totul risipindu-se precum nisipul în vânt.