Antichristul

Ochii sunt o fereastră către cunoaștere, dar mulți preferă să privească în întuneric.

Dumnezeu ne-a dat ochii ca să vedem lumina învățăturilor sale, dar mulți și-i folosesc ca să umble în beznă. Concluzia asta am tras-o în urma unei scurte conversații purtate cu o bibliotecară din incinta unei universități din Iași. Surprins, am constat cum un om atât de simplu, liber în a-și exprima gândurile, a putut să grăiască niște adevăruri alese. Și ea mi-a spus, cu luare aminte, într-un acces de sinceritate:

"În fiecare an sunt date la casat mii de cărți, pentru maculatură, și nimeni nu le salvează. Profesorii nu mai sunt profesori, ci sunt doar niște gropari, fiindcă tocmai ei au aprobat totul. Oare profesorii ăștia de pe ce-au învățat? Ce respect au ei pentru învățătura primită din partea altora?"

În altă zi, m-am reîntors la bibliotecă. Sub un birou era un teanc de cărți mai vechi, prăfuite, trecute parcă prin rândurile unei vremi uitate, reprezentând o serie de volume de psihologie din anii '67. Mi s-a permis să răsfoiesc unul din volume, și printre rânduri bine scrise, ca niște frânturi ale unor povești străvechi care conturează imagini tainice în mintea cititorilor, am întâlnit o legătură stranie cu o veche biserică catolică din care n-au rămas decât niște ruine.

Instant, din memorie mi-au revenit cuvintele uitate din romanul "Numele Trandafirului":

"Neputința asta a mea de a vedea cum trebuie este poate efectul umbrei pe care marele întuneric care se apropie o aruncă asupra lumii încărunțite. Cu cât îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atât izbutesc mai puțin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care merge dincolo de desfășurarea firească a întâmplărilor și a timpurilor ce o încheagă. Și este un lucru greu pentru mine să nu știu dacă litera pe care am scris-o cuprinde în ea vreun înțeles ascuns, sau dacă are mai mult de unul, și multe, sau nici unul."

Amintirile care te inspiră pot să formeze ecouri ale unor evenimente trecute, prin filtrul unei transfigurări interioare care dă o nouă viață experiențelor tale de cunoaștere?

Am recitit acele câteva rânduri din volumul prăfuit, câteva minute bune, cu speranța de a găsi în ele o înțelegere mai profundă. Mai mult, am reflectat la cuvintele plăsmuitoare de sensuri care, nesocotind curgerea vremii, și-au făcut loc imediat în inima mea, tot așa cum culorile își fac loc în paleta unui pictor, doar mult mai subtil. Una din doamnele bibliotecare mi-a spus că acele volume vechi erau puse deoparte pentru a fi trimise la casat, și deoarece aveau ștampila bibliotecii nu puteau fi împrumutate oricui.

Așa că imediat am scris mesaj unui bun prieten al meu, profesor universitar cu mare influență, al cărui birou nu cred că era prea departe de incinta bibliotecii. Atât i-am scris: "nu lăsa cărțile să se piardă, ci dă-mi-le cu împrumut ca să le fotocopiez cu telefonul."

I-am scris mai multe mesaje bunului meu prieten, marele profesor universitar. El a citit mesajele, dar nu mi-a răspuns nici până acum. Singurul semn din partea lui, după câteva săptămâni, a reprezentat un cumul de imagini făcute într-un minunat sejur în străinătate, la un maraton în Grecia. Cât despre volumele vechi, singurele martore tăcute ale trecutului, aproape sigur au fost trimise la casat, iar din ele nu a mai rămas nicio urmă. Nimic nu s-a salvat.

Doar amintirea acelor rânduri vii, cuceritoare, scrise cu cerneală roșie, însemnând o pagină întreagă, mai încălzește memoria mea. Cu câtă grijă au fost scrise, cu suflet și din suflet ! Presupun că acest detaliu este demn de personajul William of Baskerville care, cu ultimele puteri, a reușit să salveze câteva manuscrise vechi din mănăstirea benedictină, înainte ca focul să o cuprindă de-a întregul. Eu, totuși, n-am reușit să salvez nimic.

Poți să privești schimbarea cum trece prin fața ta, fără să fii pus în situația de a sta martor la evenimentele care să pot îndurereze nădejdile tale?

Așadar, am apelat la cineva care avea puterea de a salva mii de pagini pline de cunoaștere, dar așa cum preciza și eroul lui Umberto Eco: "Ultimele eforturi n-au mai ajutat la nimic. Cum ar putea un înțelept să comunice știința sa, dacă îi lipsește dovada cunoașterii sale? Poate că manuscrisele au fost condamnate de propriul lor refuz de a fi cunoscute, de taina pe care o păstrau? De un lucru sunt sigur: antichristul se apropie cu adevărat, pentru că nicio înțelepciune nu-i mai stă în cale."

Întunericul ignoranței se întinde peste lume, ca o pânză a diavolului care învăluie tot ce este viu. Îndeosebi, cunoașterea se pierde exact ca o lumină care se stinge, ca o floare care se ofilește. Iar prin ignoranța lor, artizanii întunericului țin lumea în beznă prin refuzul salvării cunoașterii, aceeași indivizi mediocri care n-au învățat nimic din cărți, și cărora cărțile nu le folosesc la nimic. Într-adevăr, ei au puterea și autoritatea de a salva multă cunoaștere, dar în schimb lasă totul să moară. Ceea ce se întâmplă astăzi, casarea cărților fără a fi salvate în prealabil pe internet, este similar cu arderea miilor de manuscrise din timpul inchiziției (1490-1500). Oamenii inteligenți din vremurile trecute au avut ceva de spus, iar sistemul le-a închis gura.

Cei ce apără știința sunt gardienii cunoașterii, pe când ceilalți se numesc gropari ai învățăturilor curate, ignoranța dezvăluindu-le natura ușuratică, mentalitatea superficială, marea lor indiferență. Ei sunt sunt creatorii uitării, nu ai renașterii. Ei sunt răul în această lume, același suflet hain de inchizitor din vremurile trecute care încă persistă.

Gândurile tale pot să formeze întregul unui univers din bucăți răsfirate, privind cu ochii minții lucrurile pe care alții nu le văd?

Mâna lui Dumnezeu creează, nu ascunde, și nu aruncă nimic în uitare. Frânturile de gânduri din acel volum învechit, rămase în memoria mea ca niște puzzle-uri, ecouri ale unor străvechi morale sociale, până să formeze întregul, încă îmi stârnesc întrebări și curiozități, purtându-mă cu gândul la evenimentele vremii. O parte din marile opere ale omenirii au fost salvate, majoritatea au pierit. Și încercând să pun cap la cap cuvintele din acea pagină, rămase și acum în memorie, cu ochii care văd lucrurile pe care alții nu le văd, mă regăsesc din nou în romanul "Numele Trandafirului":

“Din portalul bisericii rămăseseră puține urme, roase de mucegai, deși trecuseră atâtea decenii. Scormonind printre resturi găseam uneori bucăți de pergament, căzute din scriptorium și din bibliotecă, supraviețuind ca niște comori îngropate în pământ. Am început să le adun, ca și cum ar fi trebuit să fac la loc foile unei cărți.

De-a lungul unei bucăți de zid am găsit un dulap, stând încă uimitor de drept lângă perete, scăpat de foc, nu știu cum, găurit de apă și de insecte. În el mai erau încă niște foi. Pe altele, sfâșiate, le-am găsit scormonind prin ruinele de jos. A fost o recoltă săracă, dar mi-am petrecut o zi întreagă ca s-o strâng, ca și când de la acele “disiecta membra” ale bibliotecii ar fi trebuit să primesc o vestire. Unele bucăți de pergament erau decolorate, altele lăsau să se mai străvadă umbra vreunui chip, uneori fantoma vreunui cuvânt sau a mai multora. Uneori am găsit foi pe care se puteau citi fraze întregi, mai ușor găseam legături încă neatinse, apărate de altele care avuseseră paftale de metal. Larve de cărți, părând încă sănătoase pe dinafară, dar devorate pe dinăuntru; și totuși, uneori, câte o jumătate de pagină scăpase, se zărea pe ea câte un incipit, câte un titlu...”

Discernământul pe care îl exerciți față de niște detalii memorabile poate să apere o creație de mare valoare spirituală, încât ceea ce simți în suflet să nu piară în uitare?

Dumnezeu este ceea ce rămâne în suflet, nu ceea ce piere în uitare. Puține, atât câte au fost, cuvintele acelea atât de adânc înrădăcinate în memoria mea au stârnit nevoia de a scrie acest articol. Ele au sădit înțelegere, înmugurind gânduri și simțiri ca niște flori nevăzute, dar pline de esența vieții. În lumina lor, mi-am contemplat esența existenței, iar ce-am scris aici sunt ca stelele pe cerul nopții. Ele au fost călăuze, îndrumându-mă prin întunericul incertitudinilor și oferindu-mi un far în marșul meu prin labirintul realității. Sau poate că, ale mele cuvinte sunt o oglindă a povestirii lui Umberto Eco, care conține un tâlc ascuns la final:

“Am cules toate rămășițele care se puteau găsi și am umplut cu ele doi saci de călătorie, aruncând lucruri care-mi erau de trebuință pentru a salva comoara aceea mizeră. Toate fragmentele, propoziții și fraze neterminate, voi ști să le pun cap la cap, să le conturez în alt mod, încât din puținul lor să creez ceva măreț.

De-a lungul drumului de întoarcere și apoi la Melk, mi-am petrecut multe și multe ore încercând să descifrez vestigiile acelea. Adesea am recunoscut, după un cuvânt sau după o imagine rămasă, despre ce operă era vorba. Când am regăsit, după aceea, alte copii ale acelor cărți, le-am studiat cu dragoste, ca și cum soarta mi-ar fi lăsat acea moștenire, ca și cum faptul de a fi descoperit copia distrusă ar fi fost un semn neîndoielnic din cer care spunea “Toile et Lege”. La sfârșitul răbdătoarei mele realcătuiri mi s-a însăilat în minte o mică bibliotecă, semn al celei mari, care dispăruse, o bibliotecă făcută din bucăți, citate, fraze neterminate, rupturi de cărți.

Paginile acestea neterminate m-au însoțit toată viața care mi-a mai rămas de trăit de atunci, le-am cercetat ca pe un oracol, și mi se pare chiar că tot ceea ce am scris atunci pe foile acestea, pe care le citești tu, cititorule necunoscut, nu e altceva decât o mixtură, "un carme a figura", adică un nesfârșit acrostih care nu spune și nu repetă altceva decât ceea ce mi-au șoptit acele fragmente. Și nu mai știu dacă până acum eu am vorbit despre ele, sau ele au vorbit prin gura mea...”

Vederea divină se deprinde în lumina unei avuții tăinuite, cu ajutorul gândului de a salva cunoașterea ca pe o creație măreață, receptând ecoul unei imagini rămasă în amintire.

Antichristul este un om total lipsit de cunoaștere, care nu poate să recunoască o avere în reprezentarea subtilă a unor opere, fiind orbit de iluzia unei pretinse atotcunoașteri. El urmează doar întunericul care îi arată calea, ca pe un fel de busolă în viața sa. În loc să se orienteze după lumina și claritatea învățăturilor, el alege să meargă în direcția întunericului, ghidându-se după obscuritate și necunoscut. Astfel, întunericul devine pentru el un ghid, o sursă de călăuzire în locul luminii divinului.

În acest caz, este de ajuns să părăsești gândul de a salva cunoașterea, pentru a vedea totul risipindu-se precum nisipul în vânt.