Aparțin privirii care îmi încarcă ochii cu bogăție artistică

O îndepărtare care mărește perspectiva face ca tot ce înconjoară vederea să se contopească într-un eveniment grandios.

În dimineața aceea frumoasă de vară, în liniștea cea mai deplină, mă plimbam pe plaja din Mamaia. Pe cerul tot mai senin, spre răsărit, dispăreau nuanțele palide ale zorilor care străpunseseră întunecimea nopții, lăsând să se distingă fundalul abstract, purpuriului strălucitor al unei aurore de o luminozitate nemaivăzută. Soarele tot mai vizibil se ridica la orizont, și asta se întâmpla și în inima mea, stârnind o stare de bine.

Orizontul pe care marea îl mângâia cu șoapte gingașe, invitându-mă să-i explorez tainele adânci și misterioase, măsura mișcările ochilor mei în timpul unui episod vizionar de contemplare a naturii, când mintea-mi călătorea pe cărările gândirii creatoare. Undeva în larg, un vas de croazieră își vedea nestingherit de drum, distanța dintre noi micșorându-se din ce în ce mai mult. Și, plăcut surprins, am constatat că era înconjurat de un peisaj desprins din basme, unde marea și cerul se întâlneau într-o simfonie perfectă.

În acel unic moment, ochii îmi puneau la încercare vederea, de unde și rolul ieșit din comun al privitorului de a se metamorfoza într-un creator, dând o semnificație aparte lucrurilor prin puterea propriei sale percepții și imaginații. Sigur că ochii nu își exersează vederea doar având grijă de expresia constructivă a obiectului observat, încât să creeze o unitate spațială, ci faptul că însăși vederea devine parte integrantă a acestei construcții dirijată de artă, numită percepție. Sau cum ar spune anticii, Urfechios Aositis Udarisvia, o îndepărtare care mărește perspectiva, făcând ca tot ce înconjoară vederea să se contopească într-un eveniment grandios.

Prin explorări succesive ale propriului orizont, poți contura un moment memorabil ca expresie a echilibrului dintre ceea ce percepi și ceea ce simți?

Vederea, bine antrenată de exterior, impune o nouă condiție intuiției și evidentei artistice: de a lăsa intactă plăcerea întâlnirii cu un moment memorabil, drept corespondent al raportului dintre ceea ce percep și ceea ce simt. Având capacitatea nu doar de a interpreta lumea, dar și de a o imaginea diferit, vederea ajunge prin accesări succesive ale orizontului un fel de locțiitor al lucrurilor care au existat și care au fost cunoscute, un principiu de referință sau de tendință, în ordinea cunoașterii a ceea ce nu mai există ca atare. Și, colorând cu subtile și eficiente nuanțe de "efemer" toate lucrurile, într-un elan confesiv, vederea devine un soi de garant al orientării spre artă, spre pictură.

Cel mai probabil, vederea care se remarcă aici poate captura esența a ceea ce mă definește ca artist, fiind străbătut de neîncetatul elan al căutărilor, exact ca în romanul "Colecționarul" de John Fowles:

"Totul era gata. Nu-mi mai rămânea decât să mă așez la pândă și să profit de prima ocazie ce avea să se ivească. E adevărat că în momentul acela eram într-o stare ciudată. Mă gândeam la toate detaliile de parcă făcusem lucruri de-astea toată viața. Ca și când aș fi fost agent secret, detectiv, sau un artist în căutarea frumuseții perfecte. Până la urmă am așteptat, și am așteptat, zile întregi, așa cum se întâmplă și cu fluturii. Vreau să spun că te duci într-un loc unde știi că vei da peste specii rare și nu găsești nimic, dar altă dată, când nici nu cauți fluturi, îți apar în fața ochilor pe o floare, oferiți ca pe tavă, cum se zice."

Ai reflectat vreodată asupra modului în care un reper vizual poate marca separarea dintre realitate și interpretare, creând astfel o legătură între două entități distincte?

Apariția oricărui exemplu de perfecțiune artistică necesită timp de așteptare. Iar dacă încerc să disting unicitatea dintr-o imagine vagă, precum un lucru aflat în depărtare, atunci simțurile mele trebuie să se piardă în fluxul unui moment deschizător de perspectiva, coincidentia oppositorum, ca să poată captura și exprima o anumită interpretare, devenind astfel instrumente ale creației. Doar astfel îmi pot amplifica capacitatea de a interpreta lumea din jur și de a o transforma într-o operă de artă, printr-un fel de a mă afla în locul în care, deși nu găsesc nimic palpabil, simt că sunt în mijlocul unei prezențe subtile, dar pline de semnificație.

Știu prea bine ce reprezintă fiecare din vederile mării pentru mine: un fluture pe care am dorit întotdeauna să-l prind. Am stat la pândă o zi întreagă, doar ca să sesizez ceea ce ochiului îi place mai mult: detaliile subtile sau esența amplă a întregului peisaj. Știam că și marea mă privește ca pe un colecționar de imagini unice, precum fluturii ce trăiesc o singură zi, realități pentru care idealitatea există, dar nu voiam să mă las cuprins de vraja ei decât acceptând realitatea unei scene desprinsă tot din romanul lui John Fowles:

"Când recitesc ce-am scris îmi dau seama că nu este numai o situație fantastică, este o variantă fantastică a unei situații fantastice. Vreau să spun că acum sunt la mâna sorții, iar soarta nu se poartă ca și cum ar fi de așteptat. Și astfel soarta, prin intermediul acestui om, mă aduce în situația de a-i fi fals recunoscătoare. Sunt atât de nesigură, și cu siguranță că el știe asta. Mă poate face să depind total de el. Parcă aș trăi un timp nesfârșit, nesfârșit, nesfârșit, într-o singură clipă trecătoare.

Ce scriu aici e firesc. E ca și cum două persoane s-ar strădui să continue o conversație. Este invers decât desenul. Când tragi o linie, știi imediat că este o linie bună sau rea. Dar când scrii o linie, la început pare adevărată și apoi, când o recitești mai târziu..."

În ce punct al procesului evolutiv reușești să te conectezi la nucleul convingerilor tale, fără a permite iluziilor să distorsioneze claritatea unei viziuni care rămâne fidelă esenței tale?

Arta este ca marea, mereu în schimbare, mereu fascinantă, mereu angajându-se în conversație cu mine. Mă poate face să depind total de ea dacă o privesc ca o linie de demarcație între două lumi diametral opuse: oamenii superiori și masele, ignorând spațiile dintre o apariție și alta. Iar dacă continui să caut forme de expresie în orice punct pe suprafața mării, să văd fluturi în orice mică apariție din larg, să mă comport ca un colecționar de vederi care hrănește pictura cu tot felul de tipologii de culoare, de la cele pe bază de uleiuri până la cele pe bază de apă, probabil aș ajunge în situația de a trăi un timp nesfârșit, nesfârșit, nesfârșit, într-o singură clipă trecătoare.

O clipă care la început pare adevărată, dar când o analizez mai târziu, ea pare iluzorie.

Una din preocupările constante ale unui creator este să surprindă esența unei experiențe sau să provoace reflecții profunde prin intermediul artei sale. Dar fără să ajungă în situația de a-și pierde originalitatea și autenticitatea în fața iluziilor percepute, fie ele provocate de vastitatea mării, de misterul orizontului, sau de propria interpretare a realității.

Cu cât arta este folosită ca barieră de demarcație între elite și mase, cu atât privitorul devine mai mult sclavul unei iluzii care transformă clipa trecătoare într-un absolut fals.

Aparțin privirii care îmi încarcă ochii cu bogăție artistică ori de câte ori sufletul meu întâlnește marea, concomitent cu simțul infinitului care se revarsă dincolo de orizont. Iar dacă aș privi de nenumărate ori marea, cu aceeași ochi cu care ea mă privește pe mine, atunci i-aș adresa aceleași cuvinte pe care le rostea personajul din romanul "Colecționarul", scris de John Fowles:

"Iubesc cinstea și libertatea, și generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Îmi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static și îi urăsc pe toți cei care se mulțumesc să stea de o parte și să nu facă nimic, să plagieze, pe cei a căror inimă a murit înaintea trupului."