Aparţin privirii care îmi încarcă ochii cu bogăție artistică

O îndepărtare care mărește perspectiva face ca tot ce înconjoară vederea să se contopească într-un eveniment grandios.

În dimineaţa aceea frumoasă de vară, în liniştea cea mai deplină, mă plimbam pe plaja din Mamaia. Pe cerul tot mai senin, spre răsărit, dispăreau nuanțele palide ale zorilor care străpunseseră întunecimea nopţii, lăsând să se distingă fundalul abstract, purpuriului strălucitor al unei aurore de o luminozitate nemaivăzută. Soarele tot mai vizibil se ridica la orizont, și asta se întâmpla și în inima mea, stârnind o stare de bine.

Orizontul pe care marea îl mângâia cu șoapte gingașe, invitându-mă să-i explorez tainele adânci și misterioase, măsura mişcările ochilor mei în timpul unui episod vizionar de contemplare a naturii, când mintea-mi călătorea pe cărările gândirii creatoare. Undeva în larg, un vas de croazieră îşi vedea nestingherit de drum, distanţa dintre noi micşorându-se din ce în ce mai mult. Şi, plăcut surprins, am constatat că era înconjurat de un peisaj desprins din basme, unde marea și cerul se întâlneau într-o simfonie perfectă.

În acel unic moment, ochii îmi puneau la încercare vederea, de unde şi rolul ieşit din comun al privitorului de a se metamorfoza într-un creator, dând o semnificație aparte lucrurilor prin puterea propriei sale percepții și imaginații. Sigur că ochii nu îşi exersează vederea doar având grijă de expresia constructivă a obiectului observat, încât să creeze o unitate spaţială, ci faptul că însăşi vederea devine parte integrantă a acestei construcţii dirijată de artă, numită percepţie. Sau cum ar spune anticii, Urfechios Aositis Udarisvia , o îndepărtare care mărește perspectiva, făcând ca tot ce înconjoară vederea să se contopească într-un eveniment grandios.

Leadership: Prin accesări succesive ale orizontului poţi să conturezi un moment memorabil, drept corespondent al raportului dintre ceea ce percepi şi ceea ce simţi?

Vederea, bine antrenată de exterior, impune o nouă condiţie intuiţiei şi evidentei artistice: de a lăsa intactă plăcerea întâlnirii cu un moment memorabil, drept corespondent al raportului dintre ceea ce percep şi ceea ce simt. Având capacitatea nu doar de a interpreta lumea, dar şi de a o imaginea diferit, vederea ajunge prin accesări succesive ale orizontului un fel de locțiitor al lucrurilor care au existat și care au fost cunoscute, un principiu de referință sau de tendință, în ordinea cunoașterii a ceea ce nu mai există ca atare. Şi, colorând cu subtile şi eficiente nuanţe de "efemer" toate lucrurile, într-un elan confesiv, vederea devine un soi de garant al orientării spre artă, spre pictură.

Cel mai probabil, vederea care se remarcă aici poate captura esența a ceea ce mă defineşte ca artist, fiind străbătut de neîncetatul elan al căutărilor, exact ca în romanul "Colecţionarul" de John Fowles:

"Totul era gata. Nu-mi mai rămânea decât să mă aşez la pândă şi să profit de prima ocazie ce avea să se ivească. E adevărat că în momentul acela eram într-o stare ciudată. Mă gândeam la toate detaliile de parcă făcusem lucruri de-astea toată viaţa. Ca şi când aş fi fost agent secret, detectiv, sau un artist în căutarea frumuseţii perfecte. Până la urmă am aşteptat, şi am aşteptat, zile întregi, aşa cum se întâmplă şi cu fluturii. Vreau să spun că te duci într-un loc unde ştii că vei da peste specii rare şi nu găseşti nimic, dar altă dată, când nici nu cauţi fluturi, îţi apar în faţa ochilor pe o floare, oferiţi ca pe tavă, cum se zice."

Apariţia oricărui exemplu de perfecţiune artistică necesită timp de aşteptare. Iar dacă încerc să disting unicitatea dintr-o imagine vagă, precum un lucru aflat în depărtare, atunci simțurile mele trebuie să se piardă în fluxul unui moment deschizător de perspectiva, coincidentia oppositorum , ca să poată captura și exprima o anumită interpretare, devenind astfel instrumente ale creației. Doar astfel îmi pot amplifica capacitatea de a interpreta lumea din jur și de a o transforma într-o operă de artă, printr-un fel de a mă afla în locul în care, deși nu găsesc nimic palpabil, simt că sunt în mijlocul unei prezențe subtile, dar pline de semnificație.

Leadership: Ai reflectat vreodată asupra modului în care un reper vizual poate marca separarea dintre realitate și interpretare, creând astfel o legătură între două entități distincte?

Ştiu prea bine ce reprezintă fiecare din vederile mării pentru mine: un fluture pe care am dorit întotdeauna să-l prind. Am stat la pândă o zi întreagă, doar ca să sesizez ceea ce ochiului îi place mai mult: detaliile subtile sau esența amplă a întregului peisaj. Ştiam că şi marea mă priveşte ca pe un colecţionar de imagini unice, precum fluturii ce trăiesc o singură zi, realităţi pentru care idealitatea există, dar nu voiam să mă las cuprins de vraja ei decât acceptând realitatea unei scene desprinsă tot din romanul lui John Fowles:

"Când recitesc ce-am scris îmi dau seama că nu este numai o situaţie fantastică, este o variantă fantastică a unei situaţii fantastice. Vreau să spun că acum sunt la mâna sorţii, iar soarta nu se poartă ca şi cum ar fi de aşteptat. Şi astfel soarta, prin intermediul acestui om, mă aduce în situaţia de a-i fi fals recunoscătoare. Sunt atât de nesigură, şi cu siguranţă că el ştie asta. Mă poate face să depind total de el. Parcă aş trăi un timp nesfârşit, nesfârşit, nesfârşit, într-o singură clipă trecătoare.

Ce scriu aici e firesc. E ca şi cum două persoane s-ar strădui să continue o conversaţie. Este invers decât desenul. Când tragi o linie, ştii imediat că este o linie bună sau rea. Dar când scrii o linie, la început pare adevărată şi apoi, când o reciteşti mai târziu..."

Arta este ca marea, mereu în schimbare, mereu fascinantă, mereu angajându-se în conversaţie cu mine. Mă poate face să depind total de ea dacă o privesc ca o linie de demarcație între două lumi diametral opuse: oamenii superiori și masele, ignorând spațiile dintre o apariţie şi alta. Iar dacă continui să caut forme de expresie în orice punct pe suprafaţa mării, să văd fluturi în orice mică apariţie din larg, să mă comport ca un colecţionar de vederi care hrăneşte pictura cu tot felul de tipologii de culoare, de la cele pe bază de uleiuri până la cele pe bază de apă, probabil aş ajunge în situaţia de a trăi un timp nesfârşit, nesfârşit, nesfârşit, într-o singură clipă trecătoare.

O clipă care la început pare adevărată, dar când o analizez mai târziu, ea pare iluzorie.

Una din preocupările constante ale unui creator este să surprindă esența unei experiențe sau să provoace reflecții profunde prin intermediul artei sale. Dar fără să ajungă în situația de a-și pierde originalitatea și autenticitatea în fața iluziilor percepute, fie ele provocate de vastitatea mării, de misterul orizontului, sau de propria interpretare a realității.

Aparţin privirii care îmi încarcă ochii cu bogăție artistică ori de câte ori sufletul meu întâlnește marea, concomitent cu simțul infinitului care se revarsă dincolo de orizont. Iar dacă aş privi de nenumărate ori marea, cu aceeaşi ochi cu care ea mă priveşte pe mine, atunci i-aş adresa aceleaşi cuvinte pe care le rostea personajul din romanul "Colecţionarul", scris de John Fowles:

"Iubesc cinstea şi libertatea, şi generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Îmi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static şi îi urăsc pe toţi cei care se mulţumesc să stea de o parte şi să nu facă nimic, să plagieze, pe cei a căror inimă a murit înaintea trupului."