Cărarea pierdută într-o verticalitate greu de găsit
Nimic nu e mai de preferat decât ceea ce ai putut să preferi, și n-ai preferat.
Am întâlnit un om care alerga destul de bine, dominat de obiectivitatea unei personalități neatinse de sentimentul zădărniciei. Dar el nu alerga cel mai bine, la fel de bine ca un campion, și până la urmă a ales să nu mai alerge decât pentru el însuși, cât poate de bine, fără a se mai compara cu ceilalți alergători. A continuat să alerge pe orice vreme, liber, mai înțelegător, mai mult în armonie cu sentimentele vieții, numai să alerge în deplinătatea puterilor trupești, în dispozițiile sale sufletești (adesea contradictorii, dar totuși în raport de condiționare reciprocă).
Anii au trecut, și nu se mai întorc. Dar, ceva a rămas bine întipărit în sufletul lui. Dorința mult râvnită de a fi un campion, fiindcă orice proces sufletesc se răsfrânge asupra exteriorului și provoacă sentimente intense, senzații diferite, emană putere, caracter, personalitate, pozitivism, conferă un anumit farmec destinului făurit de cei care își trăiesc viața pentru un vis pus în slujba performanței.
Și ori de câte ori el și-a adaptat atitudinea pentru diferitele trăiri ale spiritului său avântat spre cele sfinte, adâncite în dedicare și rezultate deosebite pe linia progresului, tot de atâtea ori o șoaptă desprinsă din eter, o chemare din inima unei adieri de presimțire, o rugăciune adusă din divin, i-a prevestit o parte din opera ulterioară a iluminismului. Ca și când ar fi reușit să surprindă cele mai impresionante imagini ale unei lumi desprinsă dintr-o matrice cinematografică în formă de lung metraj, în dinamica expresiei unei vieți reinventate, a unei realități originale cristalizată în armonie cu evoluția universului.
Să știi să suporți ce este în afara pistei de alergat, este mai puțin îngrijorător decât simțirea a ceva măreț care, umplându-te de respect de sine (dar și de precauție), te așteaptă dincolo de lumea sigură cu care fusesei obișnuit. Pășești într-o lume pierdută și regăsită în altă parte. Pornești de la un vis realistic, și nimerești în încăperea secretă a livrescului spiritual, decorată cu un portret al eroului cu o mie de fețe și cu simbolismul său care denotă simultan moartea și viața, înțelepciunea și cunoașterea infinită. Treci de la o extremă la alta fără să te întrebi cum s-a produs schimbarea.
Până la urmă, ceea ce contează cu adevărat este atitudinea pe care o ia Eul tău față de diferitele trăiri din care se nutrește substanța romanului numit: "Cărarea pierdută într-o verticalitate greu regăsită".
Obiectivitatea propriei idei despre tine însuți se dezvăluie într-o expresie de maximă sublimare artistică, în măsura în care este considerată o coordonată esențială a acțiunii umane pusă în slujba unei cauze imateriale exterioare?
Referitor la experiența personală pe care am postat-o aici, atât de bine impregnată în coloratura sentimentului de inevitabilitate a schimbării, cred că este la fel de relevantă ca și descrierea unui atelier de pictură pentru desfășurarea unui studiu al vieții sufletești pe care orice artist o trăiește, atât din punct de vedere spiritual, cât și material. Îți ia ceva timp ca să treci de la o cărare laterală la una de mijloc, să treci de la o simplă idee la o uriașă realizare, de la o temă cu un singur fir epic la una care poate reinventa orice folosind tehnici mixte de lucru. Așa că, răbdare...
Adevărat. Recunosc că am perseverența alergătorului de cursă lungă, dar în același timp sunt apropiat de acea stare de grație a pictorului când se confundă cu Natura și lucrează în ritmul ei, fără să se lase impregnat la nivel afectiv și inconștient de vreun complicat discurs filosofic. La urma urmei, poate că aparțin de acea preferință a pictorului pentru "Celălalt", atent la chemarea divinului - de a căuta o cale pe care toți o pot apuca, dar pe care prea puțini se avântă.
Poate mai bine ar fi să mă las orbit de strălucirea unei stele aflată dincolo de limitele convenționalului, să îmbrățișez "desăvârșita desăvârșire a desăvârșirii" pe care exegeții s-au luptat decenii la rând să o traseze și să o impună ca pe o regulă de aur a Iluminismului. Și ce este iluminismul altceva decât asocierea unui om obișnuit cu statutul unei ființe însuflețite de impulsul divin (creator), pogorâtă parcă dintr-un corp ceresc, neavând prejudecățile unei tradiții nesusținute de Revelație.
S-o spun altfel. Un individ mărunt și-a revendicat dreptul la proprietate asupra celor mai sfinte dintre științe, lăsând să domine amintirea unui erou necunoscut din sportul românesc, și asta dacă e vorba să dau o nouă coloratura sentimentului de sublim. Așadar, cred că dincolo de fiecare configurare a conexiunii cu marele act al creației universale stă un spirit de luptător specific atletismului. De fapt, alergătorul de cursă lungă s-a instruit, s-a impus, și în cele din urmă s-a remarcat ca un pictor modern, inovator, capabil să revoluționeze însăși artele cu manifestare tridimensională, acestea putând roti orice perspectivă și orice percepție într-o varietate de direcții.
Poți să consideri momentele de maximă iluminare spirituală ca pe o trăire a cuvântului lui Dumnezeu ce se dezvăluie prin revelația unei treceri de la un stadiu existențial la altul, de la o ipostază la alta, de la o imagine de sine la alta?
Atât de bine s-au impregnat în mine bazele, valorile și disciplina atletismului, încât coloratura sentimentului de inevitabilitate a schimbării n-a suferit nicidecum o bruscă „virare" spre petalele unei roze de flăcări, sau spre verdele unei pajiști pe corpul unei corăbii oprite la țărm.
A existat, într-adevăr, o apropiere între atletism și pictură. La mijloc era aceeași tendință de a testa limitele naturii mele, imboldul primar de a le depăși, provocarea, nebunia, șansa de a-mi autoevalua aptitudinile într-un mod care să nu fie prea izbitor, un act de estompare a prejudecăților, o modalitate gratuită de a-mi elibera emoțiile puternice de sub povara unei captivități mai mult sau mai puțin evidente.
Pe oamenii vizionari, exemple rare de personalități în care se împletesc momentele rare de iluminare spirituală, îi caracterizează curiozitatea de a vedea ce iese dintr-o „comandă” dată spiritului de finețe ce pune în acord tăietura profesională cu emoția pură. Dacă atletismul m-a transformat într-un vizionar al ineditului, asta s-a întâmplat fiindcă atinsesem acea treaptă de adorațiune a eroilor și a faptelor mărețe, acea treaptă de slujire a idealului de "om nou și nemuritor", considerând momentele de iluminare ca pe o trăire lăuntrică, chiar dacă pentru antici ele veneau din exterior.
Am abordat foarte serios acest subiect al trecerii de la o stare la alta, de la o nuanță la alta, de la o etapă la alta, de la o lume la alta, ca într-un final să constat că tot ceea ce explică adevărata semnificație a frumosului își are rădăcinile într-un fenomen cunoscut, bine stăpânit, într-un cuprins de fioruri, așteptări nebănuite, vibrații, frecvențe, unde, energii, taine, legende, toate acestea fiind confirmate prin examinarea mai îndeaproape a problemei Sinelui. Poate că unele spirite au fost dinainte alese pentru realizarea "Marii Opere" în momentul primordial al expansiunii lui Dumnezeu pe pământ.
Încă o dată se confirmă încercarea omului obișnuit de a fi parte dintr-un izvor invizibil, transcendent și infinit îmbelșugat, hrănindu-se dintr-un crez mai înalt ce furnizează destinelor de excepție o influență sacră. Da, probabil sunt mai mult decât un om obișnuit, sunt un atlet de performanță care a făcut performanță în domeniul artelor vizuale, onorat cu atenția primită din partea unei cauze imateriale exterioare și superioare.
Iluminismul este ceea ce ni se dezvăluie prin revelația divină și este confirmat de propria noastră experiență ca fiind trecerea de la o situație la alta, de la un statut la altul, printr-o lărgire a conștiinței de sine spre dimensiunea unei conștiințe avangardiste.
Sau, cum spunea cineva pe un website: "Dincolo de învelișul fizic și vital al lumii, avem nevoie de o conectare conștientă a sufletului nostru cu cel al unei ființe de la care poate simțim doar o dispoziție de intimitate sau prezență plină de seriozitate și demnitate, neavând prejudecățile unei situații anterioare."
Cărarea pierdută într-o verticalitate greu de găsit este o modalitate neprevazută de-a îmbrățișa diferit realitatea care face ca scopul vieții noastre (și toate evenimentele care ne ies în cale) să se extindă dincolo de limitele cunoașterii pe care o deținem la un moment dat. Totodată, desemnează acea înălțare a cugetării spre un complex de tendințe de emoții, de senzații, care luate separat sau toate la un loc, trecând prin schimbări multiple, formează permanența unui Ego metafizic, de dimensiuni nemărginite.
Adaug, tot aici, cuvintele Ioanei Sarah, o bună educatoare de spirit care mi-a urmărit tot timpul devenirea. Ea spunea: "Spiritualitatea e uneori ca un deal stâncos, alteori este precum un ou, este ca un proiect din care se nasc idei și curg în fiecare zi, este ca un râu ce curge: niciodată nu trece aceeași apă peste aceleași pietre...Lumea este asemenea unei coloane infinite, impresionează prin destin... Iar rezonanța cu divinul este asemeni unui templu la care în fiecare zi trebuie să mai adăugăm o cărămidă, altfel se surpă și pică..."
