Cartea cărţilor
N-am nevoie de inspirație din alte cărți. Eu sunt inspirația mea totală.
Am în faţa mea o carte şi un creion. Amândouă se au una pe cealaltă. Dar ochii mei cuprind mai mult înţelesul ascuns al cărţii decât adnotările făcute cu creionul pe carte, în mare parte fiindcă ochii mei reacţionează în mod independent la modalităţile de receptare a obiectului şi a procesului artistic, asta în baza raportului dintre autor şi operă.
Ceea ce văd este ceea ce cartea mă lasă să văd, iar ceea ce cuprind cu mintea, cu sufletul, cu lumină şi cu adevăr, este ceea ce creionul îmi indică ca fiind prioritar pentru percepţia unei imagini care se citeşte mereu altfel, la fiecare lectură.
Experienţele repetate de scriere şi citire mi-au adus constatarea că sunt străbătut de un fluid misterios, invizibil, spiritual, nediluat în timp, care se află într-o mişcare de curgere faţă de orizontala parcurgerii imaginare a unei lumi construite din cuvinte.
Nu-mi trebuie prea multe cuvinte ca să descriu cartea sau creionul. Îmi trebuie doar un cuvânt: viziune. Şi, da, sunt un vizionar pentru că am citit într-o carte ceea ce acum scriu cu creionul, fără să fiu inclus ca personaj în acea carte.
-------------Între pensulă şi stilou există o legătură care se regăseşte în modalitatea de e expedia o scrisoare, mai mult o scrisoare în care găseşti toane, dispoziţie şi stări ce urcă şi coboară în filonul gândurilor. Lucrarea lor este mereu imprevizibilă, la fel şi destinaţia, sentimentele la care ne ridicăm citind sau privind nu au intodeauna o raţiune, povestirea se termină uneori înainte să ne ducem la capăt firul imaginaţiei, culorile îşi aparţin însă mereu unele altora. Şi, bineînţeles, creatorul este un magician care face deseori o călătorie între nevoia de diversitate şi agitaţie, între amintiri şi vise, unele stringente, altele prea limpezi.
Totul devine complicat şi extrem de simplu. Imaginaţia este asemenea unei telegrame trimisă din odaia celui care îmbină scrisul cu pictura ca şi cum ar apăsa pe un buton, câteodată rămâne încremenit în încordarea creaţiei. Tot astfel, realitatea se aşează mereu diferit, uneori în planuri neclare, alteori ca şi cum s-ar desprinde de la o fereastră al cărei geam ne pare cunoscut, uneori roz, alteori albastru şi de multe ori are o culoare pe care nu ştim să o citim foarte bine.
Da, aşa este. Creatorul, în actul lui se vrea în acord cu tine, chiar dacă eşti o prezenţă trecătoare, chiar dacă viaţa este efemeră. Necazurile şi luptele, prin ceea ce creează, pentru un artist stiloul şi pensula sunt precum o curăţire, o dezlegare, el pune toate lucrurile desăvârşite prin talent deasupra cuvintelor, deasupra asfinţitului şi răsăritului...(Ioana Sarah)
------------- Să ştii să vezi, chiar de nu crezi. Să ştii să crezi, chiar de nu vezi. Iar semnele să le distingi concomitent cu primele licăriri de intuire. Observă cu atenţie stelele, observă cu atenţie frunzele, şi încearcă să le găseşti similitudini dintr-un punct de vedere sau din altele.Nicicând nu se arată mai bine semnele decât în zilele liniştite, când aparent nimic deosebit nu se întâmplă. Fii cu mare băgare de seamă la tot ce te înconjoară. Fii atent cum bate vântul, fii atent la zborul păsărilor şi fii atent în ce se reflectă forma şi lumina lunii.
Mai ales, învaţă să ştii ce să faci cu ce cunoşti. Nu uita de Dumnezeu nici când vezi, nici când nu vezi. Răul nu se schimbă niciodată.
-------------Fiecare individ când scrie, este ca şi cum ar face parte dintr-un roman în care personajele nu sunt cunoscute, drept dovadă vede şi nu crede, sau crede fără să vadă. Scrisul e un fel de postaş care ajunge uneori la uşa sufletului omului, alteori merge pe căi ocolite, ca atunci când ninge abundent şi se troienesc cărările. Ne strecurăm uneori în scris ca şi cum am alerga pe scări, încât ajungem la o întâlnire altfel neprogramată şi nicidecum aşteptată. Da, scrisul e ca o linişte când toamna cad frunze, fiecare clipă fiind supravegheată de Dumnezeu, e ca o mamă ce stinge lumina atunci când toată lumea e acasă. (Ioana Sarah) -
-------------Am întâlnit pe cineva care alerga bine. Apoi am întâlnit pe altcineva care alerga şi mai bine. Apoi am întâlnit pe cineva care nu alerga deloc, stătea pe o bancă, liniştit, şi privea în zare.
În altă zi m-am aşezat pe o bancă. Am văzut un artist care picta minunat. Am observat apoi şi alţi artişti care pictau mult mai bine ca primul. Dar eu sunt un alergător.
Aici stă înţelegerea pe care o dau gândului din seara asta. Indiferent pe ce pun accent, forma şi conţinutul nu sunt întotdeauna pe acelaşi plan. Voi învăţa să fiu pătruns de o perfectă potrivire între parte şi tot.
-------------Ascult o melodie superbă. O ascult de când eram mic. O voi asculta şi la bătrâneţe. O voi asculta mereu, fiindcă îmi aminteşte de mine, de trecut, de prezent. Şi chiar dacă o voi asculta mereu, o voi face diferit, la fel cum sunt şi eu odată cu trecerea timpului. Diferit.
Melodia are prin excelenţă caracterul unui întreg mişcător, vibrant şi însufleţitor mai ales dacă eu sunt cheia unui întreg univers. Şi, mai ştiu, că fără această melodie universul ar fi fost diferit, fiindcă nici eu nu mai sunt acelaşi.
Numai datorită acestui fapt încă mă mai caut, sperând să mă regăsesc în acele note muzicale purtate de-un suflet predestinat unui destin deosebit. Felul formei de a vedea lumea atârnă tocmai de felul conţinutului care mă face să mă simt eu însumi, eu cel de acum.
Melodia încă mă hipnotizează...iar universul încă mă încurajează să mă las purtat de val.
-------------Privesc noaptea. Sunt în întuneric. Luna este ceva mic şi luminos care vrea să mă primească în lumea ei, dar tot ea mă părăseşte odată cu primul nor, dându-mi binecuvântarea unei speranţe în renaşterea unei conştiinţe elevate. Dar nopţii tomnatice nu-i pasă de lumină, mai debrabă preferă acea stare de amorţire a simţurilor, a spiritului, a sensibilităţii, pentru asigurarea unei uitări de sine şi de alţii.
Lumina lunii devine o alianţă împotriva întunericului şi singurătăţii, un fel de paranteză pătrată pusă în dreptul a două puncte verticale: îndoitul rod al simţurilor şi tulburarea sensibilităţii datorate iluziei de a fi separat de întreg, despărţit de restul lumii, dar apropiat de cele sfinte. S-ar zice că răsuflarea mea în bezna nopţii este renaşterea unui sentiment numit nostalgie, versiunea integrală, necenzurată, a unui gând de pe alt un hotar, dintr-o altă experienţă specifică tinereţii mele. Bineînţeles, asta e o altă poveste.
Aşadar, mă aflu la mijloc, între întunericul dens şi o părticică din povestea unei luminiţe care mă face să cred că orice este posibil. Nu este vorba despre curajul de a străluci în întuneric, ci despre faptul că spiritul meu se lasă atras de negaţia unei origini care ar trebui să fie descoperită. Un lucru complicat căruia încă mă străduiesc să-i deslușesc sensurile.
Luna încă se ascunde în noapte atunci când o fiinţă îşi caută parcă propriile ei temeiuri într-o iluminare a sufletului. Nu mai sunt eu însumi, sunt cel care mă găsesc în afara tuturor.
-------------În fiecare dimineaţă citesc cel puţin o oră. Citesc fără oprire. Îmi încălzesc mintea, sau poate mintea îmi cere să fiu dovada străduinţei omeneşti de a cunoaşte Marele Tot al lumii în planul dualităţii: dintre conţinut şi formă, dintre visul ascuns şi realitatea concretă.
Şi dacă citesc, şi citesc zilnic, ei bine, lucrul acesta este evident în domeniul artei, unde fiecare pagină devine mai mult decât o pagină, devine o etapă precedentă alchimiei, însuşire a limbajului scris cu litere de foc în vocabularul unei limbi universale, înregistrare în scris a unei observații referitoare la o anumită gramatică universală care ar putea constitui un fel de fond comun al tuturor limbilor.
Am decis să văd şi să redau necontenit un întreg bine organizat, cu pulsaţie de poveste de viaţă, între adevăr şi provocare. Iată, deci, cum ajung la acelaşi rezultat: repet o anumită operațiune pe mai multe linii de cod răspândite în lumea cuvintelor, şi îmi dau seama că singurul cod care contează este, prin excelenţă, mirajul unui orizont posibil, dar neperceput decât de inimă.
Ochiul artistului este inima unui loc plin de mistere, iar artistul este un om care descifrează mistere în paşi de cuvinte.
-------------Am alergat în această seară vreo 8 km la stadion, mai cu seamă mi-am păstrat vitalitatea. La final am făcut câteva poze cu prietenii de la alergat. Cumva, am simţit că sunt prins între două lumi, între nu şi da. Mai întâi eram eu însumi, închis în lumea mea, apoi erau ei înşişi, închişi în lumea lor.
N-am putut să nu remarc diferenţa dintre noi, deşi diferenţa era un mic progres în ceea ce priveşte precizia acţiunilor iniţiate, antrenamentul puţin diferit, dar la fel de intens.
În lumea mea se întrunea condiţia obligatorie a unui spirit luminat de idealurile artei, care parcă îşi programase o misiune de îndeplinit, în căutarea unei perspective de creaţie sau de inovaţie. Or în lumea celorlalţi, părea să se facă numai evaluarea performanţei atletice într-un context de împărtășire a cunoştinţelor și oferirea de exemple practice și relevante.
Iată ce am înţeles în această seară. Întotdeauna un artist gândeşte ca un artist chiar şi atunci când practică sportul, concomitent cu actul de a avea o atitudine de loialitate şi performanţă. Aşadar, chiar şi atunci când alergi, nu uita că eşti un artist a cărui practică variază de la filosofie până la roluri de leadership.
-------------Am fost un pic mai devreme în grădina botanică. Soarele lumina totul atât de plăcut, aproape tot atât de plăcut ca vara. Am făcut vreo 3 poze, după care mi s-a dus bateria la telefon. În ansamblu, a fost o întâlnire cu mine însumi, cu soarele, cu natura, peste tot o ușoară îngălbenire de toamnă.
Şi m-am plimbat, am admirat, şi am respirat aer proaspăt. Multă lume. Dar o linişte ciudată se răspândea peste tot în jur, ca o constrângere şi ca o limitare, ca şi când nimeni nu avea voie să converseze. Doar privitul părea obligatoriu. Razele soarelui treceau prin orice gând, prin orice privire, prin orice inimă doritoare să primească energie.
Dacă peste tot a predominat sentimentul de mulțumire sufletească, împăcare cu sinele, asta s-a datorat intelectului artistic şi gustului pentru frumos care şi-au trimis firele senzitive până în constituţia specifică a fiecărui lucru sau a fiecărei fiinţe.
Uneori, arta de a fi un om plăcut se produce ca o conexiune între ceea ce simţi când nu alergi să atragi atenţia şi ceea ce gândeşti despre tine când devine posibil să fii un singuratic în mulţime.
-------------În timpul scurt ce a mai rămas până la sfârsitul anului, atât de multe se vor schimba în domeniul științei. Trebuie doar să știi ce să schimbi.
În timpul scurt ce a rămas, nimeni nu ştie ce se va schimba, omenirea încă se bâlbâie, ce să schimbăm devine greu dacă au fost aruncate toate în aer. Era o vorbă bună, un deştept aruncă o piatră în apă şi zece proşti nu o mai pot scoate. Fiecare poate crede orice şi visa departe, afirmaţiile stau în cuvinte, iar ca să schimbi realitatea e nevoie de fapte, mai ales că faptele bune şi le asumă cei puternici, celelalte sunt exact ca atunci când mergi în parc şi din multă dragoste arunci mâncare pentru porumbei...
-------------În fiecare zi, indiferent de moment, omenirea citeşte şi asimilează informaţie nouă, altfel nu s-ar mai vinde cărţi şi dacă nu s-ar vinde, fiecare ar scrie pentru apropiaţii care ar citi. Ceea ce ar fi un fel de “pomană” la care chemi rude şi cunoştinţe. În domeniul artei rămân opere literare, scrieri care se bucură de multe aprecieri, premii şi aşa mai departe...nu spun de picturi, însă şi ele sunt valoroase prin prisma celor care le achiziţionează, altfel un om poate muri liniştit cu multe lucrări nevalorificate...
Ce face fiecare în plan personal şi în liniştea casei lui are cumva legătură cu arta. Arta este şi atunci când speli vasele, ştiind că în sânul acestei activităţi domină anumite motive directoare, corespunzând diferitelor valori de eficienţă. Poate că arta este atunci când expui sau vinzi lucrări şi oamenii se calcă pe picioare pentru a cumpăra sau le vedea, este ca atunci când tipăreşti cărţi şi ele se vând, lumea le cauta încă... Dar, totodată, arta ţine de numărul oamenilor care îşi aduc aminte de tine chiar şi după ce ai murit: Eminescu, Brâncuşi, Nichita, Labiş, Enescu, Grigorescu, Sadoveanu....aş sta până dimineaţă să enumăr ...ce facem noi oamenii simpli este hrănirea sufletului, oricât ne-am da peste cap ! (Ioana Sarah)
-------------Sunt două feluri de oameni:
Cei care trăiesc doar ca să trăiască, şi cei care trăiesc pentru pentru intensitatea trăirii transpuse în realitatea unui univers fabulos.
Unii aduc schimbarea în lume, alţii nu-şi găsesc niciodată rostul în lume. Unii îşi onorează prea puţin pretenţia la statut ştiinţific, alţii desăvârşesc viziunea universului.
Şi de fiecare dată când crezi c-ai păcălit o lume, aminteşte-ţi că n-ai cunoscut taina tainelor universului. Şi de fiecare dată când altul face treaba în locul tău, să ştii că acela are de câştigat enorm în înţelegerea universului.
Există oameni cheie care trasează liniile schimbării, şi există oameni fără niciun Dumnezeu care nu ştiu nici măcar să-şi privească în faţă propria ignoranţă.
Sunt oameni care trăiesc numai pentru lux, bogăţie şi stabilitate, dar ei nu pot să cuprindă imensitatea cerului. Numai îngerii au aripi ieftine, dar aripile lor sunt întotdeauna întinse spre împărăţia cerului.
Am alergat în această dimineaţă, de la ora 9. Prin pădure, pe dealuri. A fost un traseu minunat, circa 12 km. Am alergat lângă alţi alergători, majoritatea cunoscându-ne foarte bine, mai ales după atâtea antrenamente împreună. De asemenea, au lipsit foarte mulţi alergători din grupul nostru.
A fost o zi normală pentru alergare, noroiul părea foarte alunecos pe alocuri, bruma se încadra şi ea în plan, totul era umed. Dar soarele ne-a făcut cu ochiul la fiecare pas. De la 2 grade a crescut temperatura la 7 grade în numai oră şi jumătate. Toţi ne-am simţit minunat, exact ca atunci când urcam vara muntele în grupuri compacte.
Şi iată ce am învăţat, de această dată. Totul vine de la sine. Forţa fizică, rezistenţa, să fii capabil să alergi foarte mulţi kilometri în amonte, voinţa să nu te dai bătut, acestea sunt doar un minim necesar pe care ţi-l conservă ocazia de a fi parte dintr-o atmosferă de neuitat.
Uneori te pierzi în strădania ta de a fi tu însuți, absorbind în direcţia propriului sistem de valori o trăire profundă, care implică în mod original acea simţire a inimii de a te recunoaşte un altul, distinct, în fiecare din ceilalţi. Ceea ce se remarcă aici este capacitatea conştiinţei de a fi suverană unei Memorii colective, vii, menită să ducă mai departe un sens al continuităţii, al începutului fără sfârşit.
Mesajul şi imaginea spun totul, mai rămâne ca fiecare să treacă prin prisma gândului scris propria-i înţelegere.
M-am plimbat prin parc, fac asta mereu. În seara asta nu era doar linişte, era şi un soi de pace a sufletului a cărei existenţă n-am mai cunoscut-o niciodată, sugerând un anumit mod al conştiinţei mele de a se deschide în faţa unei lumi mai reţinute, mai retrasă din vibraţia generată de aglomeraţia oraşului. Şi am continuat să mă plimb, încet, visător, gânditor, făcând totul dintr-o asumare a condiţiei celui ce şi-a dedicat existenţa universului numit "Eu însumi".
Nu m-am gândit la nimic altceva decât la liniştea atât de grăitoare, pe cât de solitară, pe atât de pătrunzătoare, încât am crezut la un moment dat că fac parte dintr-o anumită secţiune a "Sonatei Lunii", dintr-o stranie lume paralelă, asemănătoare cu o transă hipnotică. Mi se părea că aud o melodie lentă în surdină, cu nişte versuri mângâietoare, totuşi atât de străine de personalitatea mea.
Toamna târzie îmi vorbea prin felul cum priveam totul în jur: rupând câte puţin din înţelegerea mea, fiindcă am încercat să sesizez o emoție care să mă transpună într-o altă lume, fără să simt emoţia unei clipe deosebite. Clipa de a trăi pe deplin aici și acum.
Am înţeles, totuşi, un lucru. Posibilitatea de a mă cufunda în emoţia unei experienţe a tăcerii, într-un parc liniştit, lasă să domine obiectivitatea unei viziuni clare şi integre asupra naturii umane. Un om nu se poate cunoaște mai bine până ce nu-şi întâlneşte completarea firească într-o formă de comunicare cu el însuşi.
Tăcerea este singura expresie de intonaţie a sinelui.
-------------Prefer să fiu eu însumi, mai ales atunci când alerg, ştiind că ceea ce mă face un sportiv mai bun este insistenţa de a nu mă prezenta în postura falsă a unei persoane fără caracter puternic. Şi aşa, am renunţat de mult timp la anumite motive directoare, corespunzând valorilor de mare atracţie, cu pretenţii de exclusivitate, care mi-ar putea evidenţia prea mult calităţile sportive.
Nu sunt un vitezoman, nici vreun simbol al rezistenţei în alergarea la maraton. Momentele în care apar destul de transparent, liber să mă simt în largul meu, în sânul cărora viaţa obişnuită trage cu ochiul numai la tiparul unei forme de auto-exprimare trăită cu puterea văzului artistic, sunt unice prin facultatea mea sufletească de a scrie, de a mă regăsi într-o singură poveste. Povestea mea.
Or tiparul unei proiecţii sufleteşti care devine imaginea unei dimensiuni definitorii a personalităţii mele, se repetă atunci când alerg. Numai atunci când îmi amintesc de mine însumi, de cel ce poate să se înfrâneze pe sine, de cel ce se odihneşte mental prin acceptarea statutului de model al smeritei cugetări.
O singură eroare, însă, mă pândeşte la fiecare pas, o plăsmuire lipsită de temei, un firesc lipsit de orice forţă de sugestionare, faţă de orice act de evoluţie a sinelui: aceea că niciodată nu voi putea alege eu însumi momentul când voi deveni altcineva.
Perfecţiunea este valoarea omului care îşi surprimă tendinţele de diferenţiere.
-------------Încerc să uit de ceea ce nu trebuie să-mi amintesc. Însăşi amintirile sunt uneori o povară, mult mai greu de îndurat decât posibilitatea de a nu mai fi eu însumi un unicat. Căci totul se reduce la nevoia de a uita faptul că nu am fost dintotdeauna cel ce sunt acum, îngrijorându-mă de importanţa acordata unei căutări a ceea ce am vrut dintotdeauna să devin.
O facultate sufletească izolată, căci mi-am asumat multe nereuşite, himere, neîncredere, imagine neclară de sine, atitudine nerealistă. Chiar şi acum sufletul meu face acordul dintre atunci şi acum prin care se distinge intuirea profundă a unei cauze de emancipare, afirmare, răbdare superioară. Nu-i de mirare că de atâtea ori am emis judecăţi prea puţin apreciative cu privire la ceea ce e frumos la mine, la lume, la univers.
Lupta profundă cu mine însumi a fost orgoliul de a-mi controla destinul atunci când sufletul meu se aprinsese de dorinţa de a vedea acel ceva "mai deosebit" în alte persoane, decât la mine.
Probabil, modurile de a vedea acel ceva la care ne uităm zilnic ne sunt oferite la alegere de versiunea unei auto-observări în care sufletul nu este suficient de bine copt încât să iasă din ceaţa groasă a confuziilor... la lumina unei vârste fără amurg.
-------------Şi dacă i-ai spune omului să se schimbe, el tot nu s-ar schimba, în veci. Nici măcar schimbarea nu schimbă omul, ci îl bagă în altă lume, într-o nebuloasă care nu are nimic de-a face cu realitatea.
Astfel este omul care nu are niciun Dumnezeu, este neschimbat, neschimbător și, bineînțeles, considerabil lipsit de caracter. În acest caz, poate e mai drăguţ să ascultăm sfatul lui Marcus Aurelius:
"Nimic nu e mai ruşinos decât prietenia lupului: înainte de orice, fereşte-te de acesta."
-------------Privesc tot timpul înainte, dar uneori uit să privesc de aproape, considerând că tot ceea are de spus depărtarea este mai de folos decât ce are de spus apropierea. În cazul Eului original, situaţia este cu totul alta. Am perfectă dreptate să mă analizez dintr-un punct de vedere neutru, adică fără influenţa vreunei vederi stabilizate în jur, fiindcă nu pun presiune pe sentimentul de a aparţine cuiva.
Gândirea aceasta este foarte îndreptăţită, chiar emancipată de domnia sferei vitale a ideii de contact autentic cu mine însumi. Sinele nu poate ajunge predominant în toate colţurile lumii, înspre vederile unei autorităţi exterioare, într-o vastă producţie de perspective, dar întotdeauna se recunoaşte aproape de profunzimea unei clipe trăită sub inocenţa orientării unitare.
Sinele are calitatea de a fi unul singur. Trebuie să-mi susţin starea de definire a trăitului a cărei intensitate dă valoare existenţei, rezumând fiinţa mea la profunzimea ei originală.
-------------Beau un ceai fierbinte de mentă, la prima infuzie. Nu doar că-l beau, îl şi savurez cu toată fiinţa mea, ca şi când aş introduce în organism un leac misterios care promite viaţa veşnică. Tot acest proces poate desemna o anumită suprapunere între miracolul tinereţii şi devitalizarea sfârşitului, o înlănţuire de gânduri simple între forţa superioară a durabilului şi o reacţie de moment împotriva efemerului.
Cumva, aici şi acum, mă simt nemuritor. Numai ceaiul este de vină, fiindcă îmi arată că păstrează încă un caracter de permanenţă, o orientare în sensul durabilului şi atemporalului, exprimat mai bine printr-o stare de spirit excelentă, un nivel sporit de energie şi un somn mai odihnitor.
Da, chiar şi cei nemuritori îşi mai odihnesc din când în când oboseala de a trăi tot mai mult în prezent.
Însă, în legătură cu aceasta trebuie să accentuez ceva în mod deosebit: puterea ceaiului nu are legături unitare cu tinereţea fără bătrâneţe, ci se raportează la o existenţă care încă se reabilitează prin sorbirea unei conversaţii cu mine însumi.
Asadar, ceaiul mă familiarizează cu un aspect profund al lumii în care mă învârt: tot ce se manifestă în acord cu mine însumi trebuie neapărat să se cufunde în sorbirea unei trăiri care nu se aseamănă cu o alta.
Ceaiul mă face să simt trăirea experienţei unei realităţi care transcende ceea ce este trecător şi care mişcă doar ceea ce nu se vede.
-------------Veneam de la alergat. Multe frunze erau căzute pe bulevard, multe din ele rupte de paşii trecătorilor. Am ridicat o frunză veştedă, am privit-o atent, dar nu cu ochii unui artist, ci mai degrabă cu ochii unui om obişnuit care nu încearcă să descopere o semnificaţie ascunsă în orice lucru din jur.
Şi priveam frunza în timp ce mergeam, în linişte, cu o milă nesfârşită, fără să comunicăm în vreun el, fără să ne știm motivele blândeţii din priviri. Cumva, mă simţeam ca şi când aş fi intrat în underground-ul unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Şi frunza, atât cât se pricepea la oameni, mă privea cu nişte ochi goi, ca şi când ar fi văzut în mine propria ei goliciune, dezintegrare.
Şi atunci am înţeles mesajul naturii. În tot ceea ce îmi adâncesc gândurile zace o aparenţă, ceva care este altfel decât pare la prima vedere, o aparenţă care-mi zice hai, deschide-mă, simte-mi prezenţa în neant.
O clipă mi-am întrerupt circuitul sufletului în univers şi am plutit într-o necunoaştere crasă a realităţii, într-o încolăcire moale şi leneşă de simţuri şi raţiune.
Da, şi eu sunt o aparenţă a frunzelor posibil de a fi percepută doar printr-o privire a naturii aruncată asupra limitelor umanului, asupra derivelor existenţiale ale umanului.
-------------Frunzele cad toamna si mereu sunt la fel de frumoase, realitatea are subtitluri si indeplineste mereu ceva in viata noastra, frunzele cad ca intr-o surzenie placuta tot timpul, unele se inalta cand sunt calcate de parca ar fi abisuri. Ele seamana unele cu altele la fel cum seamana picaturile de roua, nu trebuie sa fii artist sa privesti, artistul traieste in veacuri si e de neegalat, noi ceilalti suntem trecatori prin viata. (Ioana Sarah)
-------------Am alergat în această seară aproximativ 10 km. Dar am alergat ca şi când n-aş fi alergat, dovedind că sunt o punte peste timpul unui interviu acordat sufletului meu de a fi pururea acelaşi, statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu. Şi asta pentru că în profunzimea firii mele, a gândurilor mele, a trăirilor mele, se regăseşte acea înţelegere a scriitorului cu cititorul.
Pentru tot ce ai făcut pentru mine, tu, minunat suflet cuprins de cea mai tăinuită mângâiere a unui timp memorabil, îţi datorez o mie de cuvinte de neimaginat, dar totodată îţi datorez o explicaţie: îmi doresc consolidarea sentimentului de apartenenţă la ceva mai mare decât mine însumi.
În lumea esenţelor sufleteşti domină miracolul de a face să coincidă sensul şi fiinţa, acordul dintre formă şi conţinut, gustul independenţei unei vieţi libere.
Tocmai aici este înţelegerea. Oricât aş fi încercat să alerg, cât mai bine şi pe distanţe cât mai lungi, ca de altfel, orice formă aş da unor situaţii de maximă concentrare, frumosul care îmi dezleagă cuvintele încă îmi urmează paşii spre o ţintă necunoscută. Sunt un alergător care îşi alege bine cuvintele înainte de a-şi impulsiona Egoul să creadă în imposibil.
Iar logica alergătorului nu este altceva decât expresia fidelă a principiului identităţii, adică a acordului cu sine însuşi într-un mod deschis, neascuns, într-un infinit fără de care viaţa nu şi-ar simţi rostul. Voi alerga mereu ca să nu mă părăsesc niciodată. Ca să nu mă uit niciodată. Ca să nu rămân niciodată dator în faţa rarităţii de a găsi calea cea bună spre iluminare.
Niciodată nu mă voi descuraja în drumul spre o cât mai posibilă desăvârşire ca om şi ca spirit. Voi alerga tot timpul alături de spiritul meu.
-------------Ascult ENIGMA, fiindcă la mijloc este ceva ce dintotdeauna m-a surprins, m-a inspirat, mi-a oferit acel ceva ce am căutat mereu: un sens acolo unde sensul a devenit brusc absent.
Mai mult ca orice, şi dintotdeauna, am rezonat cu acest proiect spiritual. Tot un român a fost iniţiatorul proiectului Enigma, tot un creator, tot un talent neîntrecut...
-------------Stau pe un scaun, uitându-mă în jur la toate lucrurile din camera mea, inclusiv la cele ce nu se văd cu ochi obişnuiţi, privirea nefiindu-mi alterată de superficalitatea unei lumi guvernată de imagine. Este şi acesta un soi de confort, pentru că pot regla amestecul real şi transparent între banalitate şi nobleţe - în dialogul meu compensator cu inspiraţia de mare ţinută poetică şi artistică.
Cumva, vreau să simt că mă înalţ spre nobleţe, nu să cobor spre banalitate. Dar scaunul mă ţine într-un loc, ca un prizonier al absurdului sau al propriilor nelinişti mistuitoare, fără să pot înainta cu privirea şi cu gândul decât spre cele netrecătoare, ce nu se văd. Şi totuşi, forma lucrurilor redată prin intermediul culorilor şi al semnificaţiilor pe care acestea le au, prin combinarea modelelor şi mărimilor, transmit un mesaj din cele mai vechi timpuri: totul poate fi aranjat şi rearanjat, într-un fel sau altul.
Cu vădita predominanţă a aspectului individualizat de simţul practic al unui designer, a achiziţiona un lucru nou înseamnă să scap de altul. Ar trebui să renunţ la scaun sau la toate celelalte lucruri din jur, ca să îmi regândesc modul în care trăiesc, mai ales modul în care percep fenomenul artistic?
Clar. Trebuie să-mi recunosc subiectivitatea. Deşi totul se învecheşte, se prăfuieşte şi se destramă, eu port în gândul meu, până la epuizare, aceeaşi imagine a personajului narator care, aflat permanent în căutarea absolutului, exagerează cu prea mult text relativul şi particularul, aparentul şi conjuncturalul.
