Ce lucru minunat este să fii iubit

Orice om născut creştin are obligaţia şi onoarea de a sprijini lucrarea lui Dumnezeu într-un mod sistematic, ca pe o încercare de a se împăca cu trecutul şi cu ce a rămas acolo.

Am întâlnit pe stradă un tânăr foarte sărac care iubea. Avea o pălărie veche, haine roase, coatele găurite. Ghetele îi erau pline de apă şi inima îi era plină de stele.

Ce lucru minunat este să fii iubit ! Nu există decât un singur lucru mai minunat: să iubeşti ! Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai este alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazemă decât pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gând nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar. Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.

Soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni.

Inimi adânci, spirite înţelepte, luaţi viaţa aşa cum a făcut-o Dumnezeu ! E o încercare îndelungată, o pregătire neînţeleasă pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevărat, începe la om o dată cu prima treaptă dinăuntrul mormântului. Atunci se iveşte ceva în faţa ochilor şi începe să se zărească veşnicia. Gândiţi-vă la cuvântul acesta: veşnicie. Cei vii văd durata. Numai morţii văd veşnicia. Până atunci iubiţi şi suferiţi, nădăjduiţi şi gândiţi.

Vai de cel care n-a iubit decât trupul, forme, aparenţe. Moartea îi va lua totul. El va fi uitat şi îşi va pierde nemurirea. Încercaţi să iubiţi suflete, le veţi regăsi trupul. *

Leadership: Luciditatea pe care ţi-o aduce adâncul sufletului în care îl întâlneşti pe Dumnezeu este forma în care se exercită privirea ta introspectivă asupra unui destin frânt, ruinat, dar nu şi lipsit de speranţă?

Singura putere care propulsează omul la alt nivel, spre maturitate, spre credinţă, spre piscul inteligenţei, pe durata unei vieţi pe care sufletul mărinimos o primeşte prin pocăinţă, este virtutea purităţii. În această direcţie, drumul pare a fi pregătit nu atât de sărăcia aceea care poate să te coboare până la ultima treaptă, putând să devii ultimul nenorocit din cauza ei. Ci de sărăcia care poate să transforme necesitatea în virtute, devenind un răspuns la întrebarea: cât de mult pot să mă forţez să rezist în faţa durerii şi a deşertăciunilor lumeşti?

A studia fenomenul sărăciei ca fapt uman de proporţii vaste, cercetând atât inimile bune, cât şi cele rele, credincioşii şi necredincioşii, fără a ţine seama de munca cu propria cultivare intelectuală şi sufletească, pare a fi ca un fel de carte pe care vrei s-o citeşti fără creion în mână, fără să subliniezi cele mai importante aspecte ale responsabilităţii: justificarea faptelor şi verificabilitatea lor. Nu poţi să citeşti fără să iei aminte la tine însuţi, fără să înţelegi experienţa altora, la fel cum nu poţi să citeşti mult fără să îţi oboseşti absolut deloc ochii.

Opera valorează mai mult decât omul, spunea pictorul Eugene Delacroix. Şi cred că nu se înşela, fiindcă cele mai importante aspecte ale versiunii propriei tale fiinţe, în faţa valorilor care te pot ajuta să reuşeşti în viaţă (precum corectitudinea, libertatea, adevărul, binele, demnitatea, deschiderea, implicarea), trebuie să fie trecute prin filtrul unei minţi sănătoase şi a unei inimi sensibile. Opera evoluţiei tale de la materialitate la spiritualitate are ca bază de susţinere utilizarea întregului potenţial de transformare a anxietăţilor şi momentelor tensionante din viaţă într-o modalitate creativă de a te redescoperi şi a afla ce ai putea face pentru a te simţi împlinit.

Aici este diferenţa dintre oameni, în acord cu adâncul sufletului, şi nimic nu-i poate diferenţia mai mult decât întâlnirea cu Dumnezeu în necunoscut. Unii acceptă sărăcia ca pe o bună ocazie pentru evoluţie, găsindu-şi tăria de a înfăptui adevărata lucrare a lui Dumnezeu care este în strânsă legătură cu natura minţii, natura propriei forţe ,intelectual-creatoare.

Bogăţia leneveşte omul tânăr, îl seacă de orice sens. În tinereţe, numai sărăcia, puritatea şi speranţa sunt ajutoarele de baza înscrise în efortul de a primi lucrarea lui Dumnezeu. Iar adevărata credinţă se reduce la ştiinţă: descoperire, creaţie, inventică şi reinventare. Numai tinereţea înfăptuieşte schimbarea, bătrâneţea doar o maschează.

Opera întregului sistem creştin uman se conformează maturităţii şi virtuţii purităţii, forţând într-un mod realist faptul omului de a fi măreţ prin capacitatea de a lua aminte la viaţa sufletului său supusă idealului de a ierta, de a lumina în întuneric, de a transforma suferinţa în putere şi înţelepciune.

Ce lucru minunat este să fii iubit de Dumnezeu nu atât pentru condiţia ta umilă, ci pentru depăşirea acestei condiţii prin credinţă. Iar credinţa este o încercare îndelungată, o pregătire neînţeleasă pentru un destin puternic, capabil să şteargă limita dintre triumf şi plânsul convulsiv, şi care să extindă uniunea eternă dintre vis şi realitate.

* Notă: Victor Hugo - Mizerabilii, Editura Literatură de stat pentru literatură şi artă, 1960.