Ceea ce vezi în depărtare multiplică ceea ce vezi de aproape

Cel mai obişnuit parcurs pe care îl ai de străbătut nu duce lipsă de oglindiri care însufleţesc vizibilul într-un colaj interactiv de imagini ce-şi caută întregul în adâncurile memoriei.

Mi-am închipuit întotdeauna marea, strălucind în bătaia soarelui, ca fiind un fel de cadru analitic vizual, globalist, abstract, nediferenţiat, conceput parcă să creeze un joc al formelor și culorilor din spargerea valurilor care lovesc domol ţărmul în zilele călduroase de vară. Aşa se face că un moment esenţial al gândirii creatoare, cel puțin parțial, transmis prin mărturia unui martor ocular, devine parte integrantă din imaginaţia simbolică instaurată în faţa ostenelii de a urmări demonstraţia unei legi universale a cauzalităţii: "ceea ce vezi te poate fura în câteva clipe, şi te poate duce în largul mării".

Şi mă privea cu ochi albaştri de pisică. Atât era de frumoasă marea, surprinsă de ochii mei ca într-un tablou de vis, pictat în vechea tehnică egipteană a encausticii. Şi se uita la mine într-un fel de repaus vizual, scrutând chinul meu de a suporta canicula de după-amiază, şi-mi vorbea cu o voce de bluesman care, cucerindu-mă cu totul, mă purta peste lume într-un vârtej ameţitor:

- Nicu, devii din ce în ce mai tăcut, la fel ca mine: încontinuu neliniştit la suprafaţă, tăcut şi de o imensă forţă în adâncuri. Hai, încearcă să zâmbeşti. Mi-ai promis cândva, la mijloc de veşnicie, într-o realitate narativă, că oricât ar fi de greu, ne vom regăsi şi oricât de multe bariere vor fi înaintea noastră, vom răzbi. Nu suport bărbaţii care îşi încalcă promisiunile, la fel cum nu suport visătorii care tânjesc, aşa, ca-ntr-o difuză amintire, spre alte lumi care aici ar părea ireale, dar sunt cât se poate de adevărate.

Leadership: Eşti dublat de o reflexie care adaugă intensitate conținutului de emoții exprimate de tine în întregul parcurs pe care îl ai de străbătut până la momentul imaginării tale într-o altă ipostază?

Ceea ce vezi în depărtare multiplică ceea ce vezi, de aproape, ca într-o fotografie. Exact aşa se petreceau lucrurile pe litoral, în timpul verii. Privind-o cu ochi de "nu mă uita", marea părea să aibă pretenţia unei frumuseţi unice, chiar avea acea vastitate din conturul viselor mele în care cuprindeam dintr-o privire aproape tot globul terestru, un fel de extensiune de peisaj într-un tablou al progreselor minţii de artist, făcând ca fiecare val să aducă la ţărm o nouă vedere, din altă lume. Așa cum este lumea recifurilor de corali care limpezesc și dau o culoare intensă mării.

Şi oricât de des aş revedea aceste imagini pe ecranul minţii mele, cuprinzându-le într-o retortă a fuziunii dintre vechi şi nou, sub semnul posibilului şi al verosimilului, şi oricât de tare mi-ar plăcea rolul de privitor al naturii, tot n-aş putea să înţeleg marea decât în spaţiul compensativ al iluziei, al fantasticului şi al fanteziei. Este limpede că imaginea mării vine să lumineze imaginea mea, creând astfel un fel de determinism transversal între sentimentul de liniște sufletească şi acea puritate a spiritului întruchipată într-o imagine fizică.

O nouă ipostază îmi oferea prilejul de a exprima admiraţia pentru ceea ce reprezintă marea: ipostaza de simbol al eternităţii. Adâncul tainic al Eternităţii se deschidea în faţa privirii mele uimite…

Am recunoscut o idee asemănătoare într-o carte a lui Paul Auster. Personajul se afla într-o perpetuă căutare a identităţii pierdute. La un moment dat, Quinn s-a uitat la fotografia care surprindea chipul privitorului său, de parcă ar fi sperat să-i vină vreo inspiraţie bruscă, la vreun neaşteptat torent subteran de informaţii care să-l ajute să-l înţeleagă pe acel om. Dar poza nu îi spuse nimic. Nu părea decât fotografia unui om obişnuit. O studie încă un moment şi ajunse la concluzia că persoana aceea ar fi putut fi oricine, la fel de bine cum ar fi putut să fie chiar el însuşi.

Leadership: Poţi să te cuprinzi pe tine însuţi într-o imagine care oglindeşte ideea de “retrăire a unor vechi reacții emoționale”, într-o conectare durabilă şi sigură cu obiectul privirii tale?

La fel şi în privinţa mea, dar într-o conectare durabilă şi sigură cu marea. Căci m-am recunoscut oglindit în imaginea în care m-am privit mereu pe mine însumi, cu privirea depărtării care-l absoarbe pe privitor în ochiul energiei ei devoratoare, cu intensitatea senzaţiei infinitului, a unei depărtări ce se pierde fără a se risipi. Asemenea unui artist care trăieşte spiritual, mi-am dat seama că nu mă pot cuprinde pe mine însumi decât într-o imagine care oglindeşte în ea cerul şi soarele. Şi chiar asta face marea: joacă rolul unei oglindiri contemplative, rod al unor emoţii timide, care reflectă lumina caldă și transparențe subtile, ea fiind percepută în mod inefabil în propriul meu univers ca o raritate a amintirilor ce rămân vii în suflet.

Tot de atâtea ori, având farmecul unei imagini 100% naturală, dar părând ireală atunci când este prelucrată într-o manieră mitică sau poetică, marea m-a privit cu îngândurare, cu melancolie, cu o seninătate a viziunii parcă aspaţială, sigură de efectele de atmosferă ale tabloului ei de vis. Dar, tot de atâtea ori, m-a privit cu acea atenţie sporită a pictorului care vrea să sugereze ingeniosul joc de tuşe libere, în diverse tonuri de verde şi albastru-ciel.

Este limpede că în privinţa coloristicii, prefer tonalităţile diluate, adică un alt mod de interpretare a nuanţelor, în baza cărora se disting culorile schimbătoare ale mării, absolut fantastice, care te încântă prin impresia puternică pe care ţi-o lasă imaginea de ansamblu: uimire, fermecare, vrajă.

Leadership: Capacitatea ta de oglindire în obiectul privirii tale îţi permite să trăieşti experiențele pe care le generează transformarea ta într-un reper de unicitate angrenat în redarea unui conținut de imaginar care îţi îngăduie să livrezi “percepţie şi sinceritate”?

Am început o nouă viaţă. Neavând încotro, privesc şi acum marea aşa cum mă priveşte ea pe mine în contextul în care par mult prea tânăr pentru ca ea să aibă încredere în mine, cum că aveam să-i port de grijă în mod firesc. Îmi doresc, totuşi, să-i justific cumva această încredere, s-o fac să nu şi-o piardă niciodată, dar asta ar însemna să mai trăiesc odată viaţa în care eu am fost marea, iar marea a fost nisip. Căci nu te poţi supăra pe cineva care a fost totuna cu tine, într-o viaţă şi în alt timp în care creatorul suprem, cu ajutorul răbdării, smulgând câte un atom din stelele sau din mări, atomi de metale - de aur, fier, smarald - a făcut ca fiecare lucru să fie complementar altuia.

Nu cred că este o cale mai sigură de a-mi dovedi că demult am fost o mare brăzdată de valuri, mai întins decât marea care eşti tu, decât printr-un transfer al afecţiunii, dezvăluind în mare taină, cu o relativă obiectivitate, o imagine pe care o voi păstra mereu în suflet. Fiindcă nu a fost ceva trecător pe care memoria timpului îl îngroapă ca pe un anonim. Şi mi-aş mai dori ceva: să simt c-am fost eu însumi vraja mării pe care o oferă peisajele de la apusul soarelui şi valurile numai bune pentru surfing.

Or, poate că aceste lucruri au prea puţin de-a face cu cuvintele, atât de puţin, de fapt, încât mi se pare inutil să încerc să le aştern într-un mod prea savuros. Căci, pe măsură ce te avânţi printre valurile albastre ale mării, cuvintele nu mai sunt cuvinte, ci doar un cod straniu de tăceri. Ele te fac să străluceşti singur în larg...

Leadershipul se poate produce în expansiunea fenomenului de “oglindire în propria fiinţă”, atunci când ceea ce marchează tot cursul existenţei tale este dat de percepţia multisenzorială: emoţii şi amintiri, conturate într-un nucleu narativ-subiectiv, care scriu istoria personală.

Ceea ce vezi în depărtare multiplică ceea ce vezi de aproape, mai ales dacă iau în considerare ideea că marea şi valurile ei, soarele încălzind nisipul, sunt doar nişte reflexii ale unei realităţi de rang superior care există independent de subiectul gânditor, dar care în acelaşi timp devin obiectivare a infinitului în finitul deschis spre infinit.

Iar atâta timp cât ele vor exista, voi exista şi eu, căci am demonstrat că sunt reflexia imaginii lor, într-un hiperplan ce are o singură valoare proprie: de + ∞