Cu ochii infinitului să-mi priveşti lumea din suflet

Ochii nu pot să surprindă o realitate estetică decât prin valorificarea lucrurilor recunoscute numai dintr-un anumit unghi al vederii.

Marea şi nisipul, surprinse în momentele trăite sub soarele generos al verii, sunt rezultatul privirii mele înspre nemăsurat, pornind de la convingerea că ele sunt simboluri ale infinitului, deoarece nu au nici început, nici sfârșit. Şi chiar dacă privirea devine confuză în încercarea de a cuprinde orizontul, marea oferă liniştea cea adevărată, dar totodată poate să cuprindă reprezentarea unei realități cu ajutorul iluziei unor siluete pierdute într-un lunecător trecut, fiind suprimată de o acţiune desfăşurată în afara timpului şi spaţiului.

Pe când nisipul…firişoarele de nisip cuceresc clipele uitate numai prin întoarcerea clepsidrei, întorcându-se de unde au plecat.

Să o spun drept: ochiul nu poate să surprindă o realitate estetică decât prin valorificarea lucrurilor recunoscute numai dintr-un anumit unghi al vederii, prin acțiunea automată a spiritului de observație care integrează armonios elementele din jur într-un tot unitar. Însă hotărârea ochiului de a se comporta estetic, privind separat elementele aflate în prim planul câmpului vizual, ar trebui să fie urmată de demonstrarea permanentă a relației dintre formele artistice ideale cu cele reale. Din acest motiv, marea şi nisipul, elemente ce determină starea sufletului meu, traduse în imagini cu simbolistică puternică, fac ca vederea mea să se extindă dincolo de "opera fereastră", către un orizont al permanenţei spirituale.

Leadership: Poţi să îmbunătăţeşti capacitatea Eului tău de a percepe, prin intelect sau prin simțuri, o imagine care transmite emoţii, acceptând ideea că realitatea în care te retragi este un loc în care arta nu este o experiență pasivă?

Vă întrebaţi ce reprezintă acest orizont al permanenţei spirituale? Cred că este următoare etapă din traseul umanului, de vibraţie înaltă, bine plasată în contextul unor amintiri memorabile, dar și a unor oportunități de învățare despre frumuseţea vieţii. Asta după declanşarea emoţiei şi a credinţei de a uni cele mai adânci şi vii realităţi, legând lumi radical distincte.

Sau, mai bine zis, acest orizont al permanenţei spirituale este etapa următoare după declanşarea emoţiei unei intimităţi suficientă însăşi, definită într-un transcendent asumat, prin împletirea dragostei de viaţă cu nostalgia unei clipe extrase din lumea secretă a unui mistic nonconformist care a trăit cu multe secole în urmă şi a cărei licărire de amintire o poţi surprinde trăgând cu ochiul printr-un uşă întredeschisă, într-un loc străin de orice localizare posibilă.

De remarcat, totodată, că fac deseori trimitere spre artă. Dar încerc să ocolesc experienţa pasivă a privitorului care se regăseşte în obiectul privirii sale cu un sentiment de irealitate, ci mai degrabă ca o reminiscenţă a unei picturi anterioare.

Leadership: Poţi să maximizezi impactul creaţiei tale asupra ochiului şi sensibilităţii umane utilizând arta reprezentării emoţiilor într-o formă narativă, aşa încât să conferi lucrurilor particulare măreţia de a exista în absolut?

În artă, unitatea reflecției aflată sub influența potențelor paralele ale lumii reale și ale lumii ideale, este în strânsă legătură cu percepția senzitivă asupra mării şi a peisajului marin. Asta, dacă nu elimin interesele practice pe care le poate trezi atitudinea estetică asumată în faţa unui tablou vizual spectaculos, capabil să scoată din anonimat orice decor sublim. Deci, în măsura în care reacționez intelectual la vederea obiectelor pe care marea le aduce la ţărm, operând cu spiritull Rholes-Thirsys dătător de surprinzătoare interpretări, ceva care primește de peste tot ecouri de artă poetică, mă voi putea bucura de simpla impresie a unui Deja-Vu în cadrul sensibilității, dar totodată voi putea să ofer o explicație subiectivă asupra modului lucrurilor particulare de a exista în absolut.

A exista în absolut înseamnă să imortalizezi într-un tablou acea zi specială și irepetabilă, care nu se sfârşeşte niciodată în memoria timpului. Îmi îngădui pe această cale, de dragul emoţiei pe care o trezeşte în mine revederea mării şi a nisipului, să reproduc un fragment dintr-o carte scrisă de Ileana Constantinescu:

“Mă pierd într-un albastru plăcut fără să-mi dau seama dacă mă contopesc cu cerul sau cu marea ori cu amândouă. Această contopire cu cele două nuanţe de albastru îmi dă senzaţia nemuririi, fără monotonia ei, o nemurire plăcută, în afara grijilor vieţii curente, o nemurire la care nu mă pot întreba dacă am dreptul să o ating în această zi în care am înţeles că important nu este să fii nemuritor, ci să te simţi bine în pielea ta, privilegiat că ai putut să simţi bucuria de a fi alături de splendida natură.”

În mod inevitabil, artei îi place să se ascundă, să se dezvăluie în tăcere, ca într-un fel de chivot misterios pierdut într-o mare nesfârşită de emoţii, culori şi miresme care, limpede lucru, va salva de la uitare numai pe cel care încă mai crede în el. Iar eu cred în designul care nu piere niciodată. Mai ales dacă iau în calcul faptul că într-o operă de artă, sesizarea fidelităţii faţă de natură este o chestiune de simţuri, legată de un mod de a percepe şi de adaptare la un cod restrâns de reprezentare a emoţiilor – mult mai adecvat decât codurile imagistice, dar pus la vedere pe suprafaţa de autenticitate existenţială.

Leadership: Poţi să preiei controlul asupra emoţiilor în momentul apropierii sau depărtării de un punct fix, corespunzând unei modificări în idealul Eului de a cuprinde între marginile sale memorialistice imaginea unui miracol?

O altă necesitate în raportul ochi-vedere, privind un peisaj în stil impresionist, din perspectiva frontală cu marea şi nisipul în prim plan, și luând în considerare panorama cerului în asfințit așa cum este desprins dintr-un tablou neterminat de Botticelli, este de a trage concluzii în privința apropierii sau depărtării de un punct fix, în fiecare stadiu al manifestării culorii atunci când ea apare organică, vie și mobilă. Este și acesta un motiv de profundă meditație melancolică, nu-i așa?

Într-adevăr, marea şi nisipul încă sunt acolo, de atâta amar de vreme, dar nimeni nu le redă povestea din infinitul lumilor din suflet, nimeni nu le descrie ca pe o înlănţuire de cuvinte separate de orice lucru, ca într-o cronică de intersectări întâmplătoare şi evenimente neaşteptate. Nimeni nu le îngăduie să fie mereu în centrul precis al sufletului căzut accidental într-o lume a realităţilor imateriale. Şi chiar dacă eu sunt creatorul iluziei, al mirajului frumuseţii, a lucrurilor care nu sunt de multe ori ceea ce par, tot nu mă pot abate de la constrângerea Echtoser Sanlierrys Passen: "ceea ce îmi încântă privirea este ceea ce mă lasă mut de uimire".

Fără îndoială. Trebuie să pășesc pe un tărâm plin de intensitate, articulat, modern, inspirat din efervescenţa de culori și de texturi văratice, acolo unde încep creațiile absolute în artă, ca să găsesc concordanța deplină între tablou și sensibilitatea simbolistică (caracterizată prin melancolie), iar astfel să dau naștere portretului. Se pare, deci, că va trebui să mă concentrez doar asupra conceptului de "Ochi atotvăzător" pentru a fi de acord în privința faptului că degeaba mă străduiesc să aştern pe pânză imaginea unui miracol, dacă nu este recunoscută sublima valoare artistică a vederii mele care depăşeşte în toate direcţiile unghiul de valabilitate al unei lumi imaginare, transfigurată în planul creației.

În leadership, la fel ca şi în artă, va trebui să realizezi o creaţie capabilă să surprindă imaginea unui miracol. Să descoperi că de fapt ceea ce vezi în jur este o reflectare a ceea ce devii prin emoţiile pe care le transmiţi interpretând un rol dublu: de visător idealist şi de purtător al unei imagini simbolice.

Cu ochii infinitului să-mi priveşti lumea din suflet ca să-mi recunoşti adâncurile pe care numai admiraţia pentru frumos şi tendinţa spre unitate le poate explica. Şi, tot aici, merită să adaug un citat dintr-o carte citită recent, “Egiptologul”, de Arthur Phillips:

De-a lungul timpului lucrurile se erodează. Nisipurile şlefuiesc, pietrişul ascunde, papirusurile se fărâmiţează, picturile se şterg. O mare parte din aceste procese sunt, desigur, distructive. Uneori, însă, eroziunea clarifică, răzuind asemănările înşelătoare, erorile necaracteristice, detaliile derutante şi inutile. Dacă, pe parcursul scrierii acestor însemnări, am apucat-o pe undeva într-o direcţie greşită, dacă am înţeles eronat sau am descris defectuos ceva ce am văzut sau mi-am închipuit că văd, ei bine, în acele momente îţi spui: Nu-i nimic, o să revizuiesc totul când mă reîntorc...

Şi aşa voi face.