De departe vezi aproape

Ceea ce te împinge înainte este ceea ce te inspiră atunci când te confrunți cu momentele de îndoială, dincolo de orizontul vizibil.

Era trecut de ora 21:30. Mă întorceam de la concursul de running Ciucaș Trail. Conduceam pe un drum întunecat, lumina farurilor tăind încet ceața care începea să se așeze. Mașina era tăcută, atât de liniștită, dar totul în jur părea plin de energia unui semimaraton care nu s-a terminat. Fiind la volan, mâinile mele ghidau cu precizie direcția, totuși mintea-mi plutea departe, departe, spre muntele care mi-a testat limitele dimineaţa devreme. Sora mea era în dreapta mea, făcuse o cursă splendidă. Un loc 4 feminin conquistado com muita dificuldade îi energiza spiritul cu acea bucurie tăcută, pentru că întotdeauna victoriile mici sunt cele mai prețioase.

Energia competiției persistă în liniștea unei călătorii individuale. Drumul și muntele se contopiseră într-o singură entitate „Ahaiiakzan Iculumimex”, o provocare tăcută care îmi testa limitele atât fizice, cât și mentale. Fiecare cotitură, fiecare pas, fiecare respirație părea un ecou al unei călătorii mult mai profunde, un fel de introspecție care nu mă lăsa indiferent. Conducând prin ceață, printre atâtea umbre invizibile, de parcă abisul nevăzut îmi șoptea secrete neînțelese, păream să mă găsesc între două lumi: cea a mașinii, a tehnologiei tăcute, și cea a naturii, a neprevăzutului și a ritmului impus de propriul suflet.

„Știi,” începu sora mea, nerăbdătoare să rupă tăcerea: „când alergi ești exact ca atunci când șofezi, trebuie să fii atent la ritm. Fiecare pas pe care l-ai făcut ieri este ca un viraj pe acest drum plin de mistere, doar că atunci nu conduceai o mașină. Erai doar tu, da, doar tu și cu tine, învăluit în ceața de dimineață a munților, căutând acel ritm perfect, exact cum acum urmărești ritmul motorului. Ritmul constant al motorului e un ecou al alergării interioare.”

Leadership: Experiența ta individuală în contextul acțiunii poate să creeze un moment prin care reușita devine o mărturie a forței tale interioare, manifestându-se ca o continuitate între efortul fizic și cel mental?

Sora mea avea dreptate – „muntele te conduce”, spunea ea, și exact cum nu poți controla tot ce ți se întâmplă acolo, la fel și acum, în momentul când șofezi, drumul are propria sa voință, propriul său ritm. Tu ești doar un pasager, ghidat de încredere și instinct, la fel cum în alergare urmezi calea necunoscută. Este ca și cum orice ai face, ai fi doar o reflecție a unei provocări infinite dintre tine și necunoscut. La fel ca ieri, în fiecare pas înainte stă pericolul, dar și revelația. Nu există certitudine, doar mișcarea constantă, întrepătrunderea ta cu drumul.

Când conduci prin noapte, fiecare umbră neclară cere ochilor să vadă dincolo de limitările fizice. Sora mea a continuat conversația, vocea ei devenind ca un ecou, asemenea unui val de gânduri nerostite: „Alergătorul de ieri și șoferul de azi nu sunt diferiți. Amândoi pășesc pe un teren care le vorbește, care le testează hotărârea și le dezvăluie calea, dar doar celor pregătiți să asculte. E ca și cum tu nu ai alege drumul, ci el te-a ales pe tine.”

Privirea trece prin ceața drumului, căutând un orizont clar. În acel moment, înțelegerile păreau să fie scrise în ceață, iar sunetul motorului era ca un puls al destinului meu, adiacent unui soi de liniște care mă învăluia, mă provoca să reflectez profund. Drumul nu este doar fizic, este simbolul fiecărei alegeri. Fiecare risc pe care ţi-l asumi este ghidat de un ritm invizibil, indiferent că ești la volan sau alergător montan.

Leadership: Poate experiența de a fi „tu și cu tine” în timpul unui moment de introspecție profundă să se traducă în auto-cunoaștere, ținând cont că această dualitate implică o relație intrinsecă între controlul precis și adaptabilitatea spontană?

Simțeam cum fiecare viraj al drumului devenea o pensulă în mâinile unui artist nevăzut, pictând pe pânza sufletului meu un tablou al incertitudinii și al revelației. Mă simțeam asemenea unui Van Gogh în fața șevaletului vieții, unde fiecare tușă de culoare – fie ea o decizie de a vira la stânga sau la dreapta – era simultan un act de creație și de abandon. În acest vernisaj al existenței, eram atât artistul, cât și opera, prins într-un drum al autodescoperirii, unde granițele dintre control și haos, dintre cunoscut și mister, se estompau ca într-un tablou impresionist. Și în această fuziune a omului cu drumul, a prezentului cu viitorul necunoscut, simțeam cum mă transform într-o capodoperă vie, pulsând în armonie cu ritmul universal al vieții.

În alte momente, mă simțeam ca un sculptor care modelează lutul, drumul modelându-mă încet și constant, fiecare cotitură fiind o daltă care cioplește din blocul brut al eului meu o formă nouă, necunoscută.

La un moment dat, maşina a trecut printr-un tunel, iar sunetul motorului se amplifica tot mai mult, reverberând în jur. Oarecum, am simţit ecoul pașilor mei printre stâncile abrupte din timpul concursului. Știi, Oana, încă îmi amintesc senzația de dimineață, când picioarele atingeau pământul arid, fiecare pas fiind o luptă între voință și oboseală.

Sora mea zâmbi ușor, continuând pe un ton aproape șoptit: „Poate că nici nu conduci tu mașina azi. Poate că, de fapt, drumul te conduce. La fel cum muntele te-a ghidat ieri, la fel cum fiecare pas te-a dus mai departe fără să știi cu adevărat unde vei ajunge, doar că aveai încredere în tine.”

Conducând prin noapte, fiecare umbră neclară cere ochilor să vadă dincolo de limitările fizice. Mă uitam înainte, drumul șerpuia în față, similar cu acele poteci nesfârșite din timpul concursului. Condusul cu mașina nu este doar o călătorie fizică. „Alergătorul de ieri și șoferul de azi sunt unul și același,” spunea sora mea încet, aproape mistic. „Amândoi caută direcția, dar în cele din urmă, este drumul care te alege. Tu trebuie doar să fii gata.”

Cuvintele ei au rămas suspendate în aer, așa cum lumina farurilor rămâne suspendată în ceață. Eram încă acolo, alergând, conducând. Dar întotdeauna urmărind ceva ce nu poate fi văzut clar. Doar simțit...

Adevărata măiestrie în leadership constă în a recunoaște că nu tu controlezi calea, ci ești ghidat de ea, adaptându-te la ritmul provocărilor pe care le presupune schimbarea constantă.

De departe vezi aproape ori de câte ori experiența de explorare se îmbină cu experiența de introspecție, fiindcă doar atunci reușești să înțelegi cu adevărat atât lumea exterioară, cât și pe cea interioară. Mai precis, atunci când experiența de explorare se îmbină cu cea de introspecție, îți dai seama că fiecare pas înainte în lumea exterioară reflectă o descoperire interioară profundă, iar adevărata claritate vine din această conexiune.