De unde vine acest sentiment?
Autocontrolul este controlul pe care ţi-l asigură responsabilitatea de a rămâne fidel propriei fiinţe într-un moment de mare slăbiciune şi îndoială.
Mă simțeam de parcă eram pe mare, undeva foarte departe de țărm. Totul mi se părea distant și ireal. Mi-am apucat mâna și am strâns-o, îmi părea străină. M-am întrebat înspăimântat dacă nu cumva mă îmbolnăvesc însă frica mea avea și ceva ireal, nesemnificativ, pentru că brusc nu mi-a mai păsat dacă trăiesc sau mor. Mă lăsasem oare legat lent, pe nesimțite de lanțuri invizibile? Mă luptam pentru salariul meu, mă mândream cu titlul de scrib, discutam doct cuvinte grecești, mă întorceam în fiecare seară în același pat, prețuiam mâncarea și-mi hrăneam orgoliul cu privirile furișe ale fetelor. Mă îmbătam adesea, îi urmam pe camarazii mei în bordeluri, mă culcam cu femei fără să am mai multe remușcări decât alții. Nu lipseam de la slujbă, mă împărtășeam, îmi spovedeam smerit păcatele și primeam iertare. Nu eram nici mai vinovat, nici mai inocent decât alții.
Și, totuși, mă simțeam teribil de vinovat. De unde venea acest sentiment? Cât de diferit fusesem în tinerețe, când rătăceam și singurul meu adevăr erau Dumnezeul din mine și moartea. Atunci mă bucuram de apa proaspătă și nu mă legam de ispitele trupești. Analizându-mă în lumina verzuie și lugubră a capelei, știam în inima mea că nu mă simt vinovat doar din cauză că devenisem sclavul simțurilor. Nici din cauza îndoielilor mele. Refuzul meu de a recunoaște binele și răul era și el mărunt. Motivul era mai profund. *
Leadership: Poţi să-ţi analizezi sentimentele prin acceptul de a recunoaște binele și răul din existenţa unei fiinţe care se proiectează într-o depărtare tăcută şi fumurie, numită: “ispăşire” ?
Destăinuirile omului se formează atunci când el simte ceva ne la locul lui, dinăuntrul întregii sale existenţe, ceva care îl chinuieşte nu neapărat prin realismul dramatic al aşteptărilor sale, ci poate printr-un regret menit să-l elibereze de povara unor nopţi albe. Starea lui este declanșată de împletirea unor amintiri despre anumite întâmplări pe care destinul i le-a scos în cale parcă pentru a-i prefigura destinaţia spre care se îndreaptă.
Tu iei în considerare particularităţile destinaţiei spre care te îndrepţi? Care sunt aceste particularităţi? Au legătură ele cu valorile vieţii care priveşte spre trecut?
Pustiul propriului monolog: aici îţi simţi toate adevărurile inimii, fiindcă ceea ce este scos în prim plan atunci când îţi scrii povestea vieţii este un acord cu realitatea, confirmarea propriilor idei despre sine şi despre lume într-o revărsare de doruri, de frici, de neîmpliniri, frustrări, regrete care reflectă ascultarea de vocea conştiinţei. La o imagine de sine sărăcită de conţinut se raliază propriului răgaz de gândire, în contextul unei îndoieli cu privire la necesitatea sufletului de a se ţine de fapte, de a accepta realitatea numai după o prealabilă verificare a ei în concret.
Sentimentele omului sunt cauza îndoielilor sale, în timp ce îndoielile pot să apară în situaţia interacţiunii dintre ceea ce eşti pregătit să înţelegi despre tine şi ceea ce nu eşti pregătit să suporţi de la viaţă. Despre pregătirile tale pentru viaţă nu trebuie să înţelegi mare lucru, decât că situaţiile care te pun în dificultate sunt cauza îndoielilor care îţi macină conştiinţa. De ce oare timpul trăit numai cu tine însuţi are darul de a te apăra în faţa conştiinţei, în faţa vitregiilor vieţi - dintre care cea mai mare este să încerci să te suporţi învins de propriile aşteptări şi dorinţe?
Ispăşirea este calitatea omului de a se menţine treaz în sfera conştiinţei, cu o pondere atât de mare a emoţionalului în decizia de a dezvolta ce e mai bun într-o poveste despre dualitatea sufletului omenesc: între plus infinitul bucuriei şi minus infinitul întristări, între fiinţa care imaginează şi fiinţa morală.
De unde vine acest sentiment? Ei bine sentimentul de vinovăţie vine din cauza îndoielilor care te frământă conţinu vizavi de ceea ce nu eşti capabil să controlezi. Şi ce altceva nu poate controla omul decât distanţa dintre real şi ireal, dintre ceea ce eşti şi ceea ce vrei să pari a fi, din disperarea speranţei de a fi şi nu doar de a exista.
Uneori este bine să nu ai aşteptări prea mari de la tine însuţi, mai ales dacă aşteptările tale nu sunt realiste.
* Notă: Mika Waltari - Tânărul Ioannis , Editura Polirom, 2020.