Enigma unui destin care se repetă în altă versiune

Învaţă să priveşti lucrurile timpului prezent îmbrăţişând cu o privire mai senină şi mai pregătită vederea largă pe care o deschide ochiului o anumită depărtare.

Imaginea trandafirului din prim-planul caracterizării unui personaj controversat a luat naştere dintr-o nevoie artistică. Era o încercare de a sfida realitatea suprapusă simbolurilor cotidianului, încât scurta istorie a vieţii mele a început să devină expresia compoziţiei unei opere a cărei ecuație spectaculoasă s-ar fi putut rezuma la formarea unui ideal estetic, precum „mimesis-ul”, imitarea naturii.

Nevoia cea mai profundă de a face artă prilejuieşte slujirea unui model de trăinicie demn de urmat. Era o dorinţă puternică pe care o aveam de foarte mult timp, o cale măreaţă de cultivare a unui limbaj cult, plin de imagini şi culoare, un fel de next level în rapoartele dinamice între autor şi receptor, pe care elementele relevante estetic in un dipinto soprattutto enigmatico erau puse la dispoziţia timpului, în veşnicie.

În raport cu natura, personajul pe care mi l-am închipuit prin sentimentul de uimire, ca în faţa unui tablou expus într-o expoziţie internaţională de artă, părea să-şi tragă seva din secretele unui pământ bine afânat, dintr-un amestec de realitate şi iluzie, de trecător şi veşnic.

Experienţa de a îndura o alteritate face parte din lumea magică a trandafirului, tot aşa cum oglinda născocită de scriitorul Almeida Faria îi oferă regelui portugaliei, Dom Sebastiao, un portret opus celui deja închipuit de istorici, dar legat de un destin care se repetă. Cât despre mine, ori de câte ori mă aflu în prezenţa trandafirului, creaţie a naturii care împinge iniţiativa artistică până la ideea formulării unei expresii a perfecţiunii spiritului, mă simt parcă prins în lumea visului unui personaj din Borges alcătuit din două imagini întoarse ale aceleiaşi istorii, între Martin Fierro şi Tadeo Isidoro Cruz.

Leadership: Creaţia care te ridică deasupra sinelui posedă un fir narativ și o identitate care se descoperă pe măsură ce sunt asimilate sursele de inspiraţie ale unui autor care îşi dezvăluie tot mereu un alt chip?

Când încerci să pictezi un tablou din cuvinte răsfirate, prin comparaţii şi metafore care trimit spre alte lumi şi alte realităţi, se întâmplă adesea să recunoşti în tine mărturiile unei influenţe enigmatice din alte timpuri, ca şi când într-o altă viaţă ai fost altcineva, mai vrednic de amintit. Aşa se face că, pentru a înţelege natura trandafirului, trebuie pornit de la psihologia altor personaje şi altor autori, cum este Daniel Quinn şi continuat cu Eul profund al autorului său, Paul Auster, care îşi punea problema trăirii prin asemănare, prin contiguitate spaţio-temporală:

“Căci orice se vede sau se spune, până şi lucrul cel mai vag, cel mai trivial, poate avea legătură cu desfăşurarea unei poveşti în care eşti acaparat de măreţia unor fapte, decoruri şi trăiri care au splendoarea unor pagini din 1001 de nopţi, dar organizate într-un tipar cunoscut cititorilor de romane poliţiste.”

Bine, dar de ce este important să-ţi dezvălui alt chip într-un alt personaj, dacă este la mijloc aceeaşi gândire şi aceeaşi fiinţă? Probabil din acelaşi motiv pentru care trandafirii înfloresc de mai multe ori în aceeaşi vară, îşi schimbă nuanţele, adesea îşi pierd bobocii, dar nu-şi pierd nicidecum calităţile, frumuseţea şi supremaţia între celelalte flori, şi nu-şi estompează manifestarea de voinţă, de a se perpetua prin adaptare.

Prin urmare, proba de creaţie pe care v-o propun de această dată constă în reproducerea unui personaj care să corespundă fidel referinţei pusă la dispoziţie de o realitate care pătrunde în sufletul cititorilor asemenea unei comparaţii între ceea ce vezi la altcineva sau altceva, şi ceea ce aştepţi de la tine să obţii printr-o trăire revelatoare care îţi va face cunoştinţă cu un nou Tu.

Creaţia care te ridică deasupra sinelui seamănă cu oportunitatea de te regăsi într-o descriere literară în momentul în care te complaci într-o serie de ipostaze diferite, din care numai una singură este folosită ca prilej de a reflecta tot ceea ce stă în natura personalităţii tale.

Aşadar, trandafirul constituie obiectul unor rememorări cu iz de epopee personală care a luat naştere dintr-o mică doză de naivitate de a visa cu ochii deschişi lumea trăită şi povestită de un personaj care se confundă cu autorul lui. Amintirile trăite într-o altă realitate, alt loc şi alt timp, posibilitatea întoarcerii la o versiune anterioară de existenţă, constituie un salvator refugiu în faţa pericolului de a te pierde în propria-ţi imagine atunci când te-ai decis să te alături unei experienţe de transformare induse de o stare emoţională sau de o atitudine subiectivă.

Dacă aş încadra într-un tablou general semnificaţia trandafirului, ajutându-mă de acea înclinaţie a pictorului de a scoate în evidenţă personajul portretizat prin proiectarea lui într-un fond monocrom uniform, probabil aş reuşi să reliefez conturul unuia care trăieşte simultan o identitate dublă: una care se doreşte separată și unică în raport cu celelalte, şi una care se ţese prin redescoperirea misterelor unui labirint din „palatele cuvântului”.

Nu este momentul să vă trec spiritul şi gândirea prin strădania tratării simbolice a motivelor de a face din trandafir personajul cheie al vieţii mele, ca semn particular al demersului de construire a unei realităţi imaginare. Ceea ce vreau să vă transmit, conducând la plasticitatea ideii de interactivitate în creaţia artistică, este că singura modalitate de a ilustra imaginea unei identităţi imuabile este de a te regăsi într-o realitate care rareori te lasă să pierzi din memorie unde eşti şi cine eşti, într-o descriere demnă de o epopee a spiritului unui scriitor care nu opreşte firul narativ şi nu intră în conflict cu acesta.

Sinele unui scriitor, descris prin simbolul trandafirului, trebuie privit ca o poveste a cărei autenticitate poate fi dovedită de mai mulţi protagonişti, fiecare din ei angajându-se să își scrie partea sa de experienţă la o odisee a spiritului şi a înţelepciunii întru căutarea şi aflarea propriului temei în lume.

Iată, în acest context, rolul trandafirului: de a evidenţia existenţa unui artist care ştie să exprime excepţional o stare de spirit creativă şi sugestivă, şi o face singular, în maniera în care Daniel Quinn îşi rezerva dreptul de a-şi ascunde condiţia asumată de scriitor excepţional sub înfăţişarea unui personaj misterios care sare de la un rol la altul, în alte timpuri, alte glasuri şi alte ecouri. El îşi mărturisea la un moment dat gândurile confuze:

“Desigur, că de foarte multă vreme încetasem să mă gândesc la mine ca la o fiinţă reală. Dacă încă mai trăiesc pe lume o fac doar de la o anumită distanţă, prin intermediului unei persoane imaginare. Însăşi natura cărţilor mele impune acest lucru.”

Deşi Quinn îşi permisese să dispară, să se retragă între hotarele unei vieţi stranii şi ermetice, personajul său (Max Work) continua să trăiască în lumea celorlalţi, şi cu cât Quinn părea să se dizolve, cu atât mai persistentă devenea prezenţa lui Work în acea lume.

Trandafirul, privit din perspectiva unui secret bine ascuns, adaugă în jocul cuvintelor mele înţelesul de te pune în locul cuiva care trăieşte prin sine însăşi, prin spirit, prin imagine şi simbol, o existenţă aflată mereu într-un ciclo continuo , alcătuită din două imagini întoarse ale aceleiaşi realităţi.

Este simbolul unei părţi din sufletul meu care ajunge întotdeauna la cineva care îmi seamănă, dar poate fi şi simbolul mai multor indivizi care se manifestă ca unul singur, asemenea unui Don Quijote căruia i-au fost destinate primejdiile şi faptele mari ca să reînvie pe cavalerii “Mesei Rotunde”.

Leadershipul trebuie recunoscut prin capacitatea omului de a se perpetua prin multiplicare, pe sine însuşi, la fel cum dintr-o singură tulpină înaltă de trandafir înfloresc mereu alţi boboci, fiecare cu eleganţa şi nuanţele lui.

Dar nu oricum trebuie concepută această multiplicare, ci sub forma unui model original de existenţă şi creştere, secondat de principii de neclintit, de ordin spiritual. Acest model trebuie totodată să fie înzestrat cu o serie de caracteristici menite să-l facă să-şi perpetueze imaginea conform căreia tot ceea ce este trainic se axează pe temeiul unei memorii capabile să actualizeze permanent momentele semnificative ale omului în timp.

Enigma unui destin care se repetă în altă versiune surprinde aria de manifestare a alterităţii care cultivă ideea împlinirii individului în relaţia sa responsabilă cu altcineva, la fel de pasionat de artă, dar din alte timpuri şi alte locuri. Adevărata enigmă a durabilităţii şi valorii omului se poate elucida numai privind înapoi în trecut, spre experienţele şi rezultatele artiştilor care şi-au aşternut percepţiile subiective asupra evenimentelor importante din viaţa lor.

Nu în ultimul rând, cred că trandafirului meu i se cuvine afirmaţia lui Alexandru Vlahuţă cu privire la pictorul Nicolae Grigorescu:

“Ce-a fost pentru cealaltă lume, ce noutăţi a spus el artei universale şi cum le-a spus, şi întrucât le-a spus în chip deosebit de ceilalţi – aceasta se va lămuri deplin de către cei care, uitându-se îndărăt, la lucrurile timpului nostru, vor putea îmbrăţişa cu o privire mai senină, în orice caz mai pregătită, vederea largă pe care o deschide ochiului o anumită depărtare.”