Fara educație nu se poate ajunge la cunoaștere

Concentrează-te pe ceea ce poți controla, astfel încât să poți recâștiga un anumit sentiment de control asupra a ceea ce ţi se întâmplă.

Revelația mea nu avea însă lumina orbitoare a cunoașterii supreme, ci semăna mai degrabă cu verzuiul pestilențial, ireal al capelei, care mă făcea să mă simt vinovat și apăsat. Nu Dumnezeu vorbea în mine, erau doar toate gândurile mele ce se decantau și deveneau clare, făcându-mă să înțeleg că cea mai profundă doctrină a Bisericii nu se află inevitabil în contradicție cu gândirea, știința și rațiunea. Această înțelegere nu m-a ajutat totuși deloc, deoarece nu-l simțeam pe Dumnezeu în nici un alt fel. Știam numai că Biserica e legea, rânduiala și ordinea, indispensabile pentru omul de rând, care, fără educație, nu putea ajunge la cunoaștere și trebuia așadar doar să creadă. Corupția unuia din membrii săi nu corupea Biserica, pentru că aceasta era construită de oameni, iar omul este o ființă limitată și supusă tuturor legilor unei lumi finite. Poate că multe congregații, multe mănăstiri deveniseră prea lumești, așa că meritau batjocura oamenilor, însă înțelegeam acum de ce atâția oameni talentați se călugăriseră și renunțaseră la fosta lor viață.

Cei mai mulți erau mulțumiți cu rânduiala și credința și nu aveau nevoie de mai mult, dar asta nu era și nu puteau să fie suficient pentru toți, iar eu eram unul dintre aceia care nu se puteau mulțumi niciodată cu atât. De aici se trăgea sentimentul incurabil de vinovăție care nu-mi dădea pace, tristețea aceea care-mi umbrea toată fericirea. Mie mi se cerea mai mult decât celorlalți. Ceva din mine îmi cerea mai mult decât altora, oricât de tare mă împotriveam. Era o poruncă nemiloasă și neclintită, dar nu știam de unde vine însă nu voiam să las capul jos. Așa să fie, mă gândeam eu, asta să fie știința mea și să-mi zădărnicească toate eforturile. *

Leadership: Poţi să imprimi o mişcare asupra a ceea ce este imuabil şi omniprezent, prin revelaţia unei cunoaşteri bazată pe interpretarea propriei imagini prin ambiguitate şi tăinuire?

Tot ceea ce gândim, spunem în fel şi chip, chiar dacă cuvintele sunt acoperite de o mistică autentic creştină, se datorează unei cunoaşteri supreme izvorâtă din necesitatea de a învăţa din erori şi greşeli, adică din necesitatea de a suplini anumite limitări inerente condiţiei umane. Devenim aspri cu noi înşine atunci când nu ne ridicăm la nivelul avansat al cunoaşterii care ne poate determina schimbarea nivelului de trai, sau abandonarea condiţiei de spectator în favoarea celei de participant la o poveste de mare succes.

Tot gândirea, ştiinţa şi raţiunea ne arată ca tot ceea ce ne înconjoară şi ne conturează psihicul și obiceiurile cotidiene, pentru fiecare fărâmă de existență și de unicitate, se interpune unei decizii care poate produce un efect de "revelaţie de dincolo de gard", dacă şi numai dacă se intensifică reacţia de tip „luptă sau fugi”. Practic, revelaţia este ceea se petrece în mintea noastră referitor la o anumită schimbare atunci când faptele pe care le săvârşim accelerează mişcările întâmplătoare ale unor evenimente şi fenomene singulare.

Din necesitatea de a menţine în permanenţă un nivel ridicat al cunoaşterii, investim în educaţia minţii şi a sufletului, dar ne axăm în acelaşi timp pe acea intervenţie nevăzută prin care "Intervenţia Divină" furnizează oamenilor cunoştinţe despre sine şi aduce completări cunoaşterii naturale despre sine. Or ceea ce este imuabil şi omniprezent se află în strânsă legătură cu ceea ce mintea poate surprinde dincolo de realitatea care se arată dură sau surprinzătoare, prea puţin acceptată de mulţi, şi anume că cel mai înalt sens pe care îl putem atribui vieţii este ocazia de a descoperi universul ştiinţei. Oamenii din spatele experimentelor au înţeles cel mai bine care este raţionalitatea universului şi adevărata menire a vieţii.

Or adevărata menire a vieţii nu este să cunoşti fericirea sau dragostea, ci să alimentezi expansiunea accelerată a universului cu noi creaţii, idei, descoperiri şi invenţii, dar şi cu sentimente şi planuri, cu trăiri de moment şi amintiri. Cea mai înaltă dragoste vine din zona ştiinţei, din cunoştinţele noastre spirituale, şi nu din acea stare în care ai impresia că toată lumea e a ta, când de fapt nu ai contribuit cu nimic la dezvoltarea ei.

Adevărata educaţie a omului de ştiinţă se regăseşte în procesul prin care el îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei, cum ar fi pătrunderea într-o realitate care se configurează din capacitatea sinelui de a se proiecta în exterior ca un fel de substituire a lui Dumnezeu.

(Aceasta este şi esenţa cărţii "Insula doctorului Moreau" scrisă de H. G. Wells).

În Concluzie: Cunoaşterea bazată pe interpretarea propriei imagini prin ambiguitate şi tăinuire este o realitate bazată pe exemplul unei vieţi caracterizate de lipsa unei reale acceptări de sine, însemnând că nu eşti capabil să îţi percepi adevărata ta valoare (ea se poate câştiga printr-o revelaţie de tipul: "Concentrează-te pe ceea ce poți controla, astfel încât să poți recâștiga un anumit sentiment de control asupra a ceea ce ţi se întâmplă.")

Fără educație nu se poate ajunge la cunoaștere, mai ales dacă educaţia nu este sinonimă cu acţiunea conştientă, organizată, desfăşurată în faţa unei realităţi greu de acceptat, dar care odată înţeleasă te eliberează de limitele unei lumi guvernată de iluzii, şi incapabilă să înţeleagă altceva în afara propriilor temeri şi necesităţi.

Un om al ştiinţei este un adept al filosofiei că datoria omului este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin cele 5 experienţe universale: creaţie, descoperire, inventică, cercetare şi transformare.

* Notă: Mika Waltari - Tânărul Ioannis , Editura Polirom, 2020.