ro  fr  en  es  pt  ar  zh  hi  de  ru
ART 2.0 ART 3.0 ART 4.0 ART 5.0 ART 6.0 Pinterest

Faţa nevăzută a leadershipului

On Aprilie 17, 2019, in Leadership Q2-Sensitive, by Neculai Fantanaru

Momentele de cumpănă când se poate produce o destabilizare a Eului pot fi cu atât mai dese cu cât procesul de creaţie al artei tale este mai aproape de desăvârşire.

Cella Serghi este scriitoarea care nu-şi poate uita trecutul atât de adâncit în opera altor scriitori din preajma ei. Atât de bine îşi exprimă sentimentele în privinţa lor, adică după cum predomină cele plăcute sau neplăcute, încât ne este greu să ne facem o părere despre felul minţii ei de a se proteja de lucrurile pe care nu este pregătită să le accepte. În memoriile ei îl regăsim pe scriitorul Mihail Sebastian, de care Cella se simte nu doar atrasă enorm, dar întristată de felul lui de a se dărui unei activităţi scriitoriceşti care îi va marca destinul:

Ceea ce ne emoţionează cu deosebire în lumina sfârşitului tragic al lui Mihail Sebastian, sunt paginile unde stăruie asupra morţii lui Proust. Atât de mult lipsesc până şi umbra presimţirii, neliniştea cât de vagă a propriului său destin în tot ce scrie despre moartea scriitorului francez, încât aceste rânduri ni-l fac mai viu. Cuvântul "moarte" pe care-l pronunţă atât de des le dă un ciudat surplus de viaţă. Rând pe rând, cu excepţionale posibilităţi de analiză, de amănunţire pe diferite compartimente ale corespondenţei, cu o dragoste pentru adevăr care e pe măsura pasiunii lui proustiene şi a talentului său. Mihail Sebastian va arăta toate paradoxurile din destinul literar al lui Proust.

Ceea ce o ajută pe Cella Serghi să se definească ca scriitoare de mare talent, ceea ce îi furnizează interesante răspunsuri în ce priveşte personalitatea ei care suferă de durerea unei despărţiri de cei dragi, durerea unei răni care nu poate fi vindecată, este hotărârea de a-şi domoli dorinţele respinse de o existenţă prea agitată, prea efemeră, prea îngustă faţă de cerinţele grandorii, prea înaltă pentru o fiinţă de felul ei. Practic, urmărind destinul celorlalţi scriitori din anturajul ei, ea devine martoră a unei grandori apuse înainte de a răsări.

Leadership: Poţi să-ţi împărtăşeşti experienţa rar întâlnită de a trăi o poveste prin intermediul imaginilor, fără să devii parte dintr-un personaj care se complace într-o existenţă independentă de propria voinţă?

Ideea că o operă ce se vrea durabilă nu e sfârşită niciodată face din Cella Serghi un judecător nemulţumit al propriei creaţii. Dacă la autoarea “Concertului din muzică de Bach” frapează redactarea spontană, în funcţie de resorturi interioare dinamice, febrile, Cella Serghi se autorevizuieşte mereu, la rece, cizelând, aprofundând, reorganizând construcţia romanelor sale de la o ediţia la alta.

Am refăcut mereu Cartea Mironei, ca să răspund la întrebările care se puneau atunci şi se pun şi azi. Am răsfoit zeci de caiete în căutarea firului care leagă destinele eroilor mei, am refăcut drumurile pe care am umblat pe urmele lor, în căutarea mea. Mă accept prin prisma a ceea ce am trăit în afara mea, deoarece am reuşit să supravieţuiesc prin tot ce-au trecut ei, de la plăcere la durere, printr-o suverană măreţie faţă de experienţele pe care le-am lăsat să se perinde în voie prin faţa mea, încât să-mi pot crea cât mai multe puncte de sprijin pentru suflet.

A trăi totul în afara ta înseamnă să te raportezi la realitatea oamenilor care se confruntă cu tendinţe impetuoase de explicare a vieţii, schiţând portretul lor psihic şi emoţional din considerentul unor teme atât de profunde cum sunt: "Lumina şi Întunericul", "Iertarea sau Uitarea". Cella Serghi are un cuvânt greu de spus asupra destinului eroilor săi, dar ne lasă să înţelegem că nu este ea arhitectul destinului lor.

Asta se numeşte să fii artist adevărat: să fii credibil prin ceea ce creezi, dar în acelaşi timp să nu laşi să se înţeleagă că evenimentele pe care le coordonezi în plan artistic se întâmplă din voia ta.

Leadership: Ce semnificaţie poţi să dai existenţei tale cuprinsă între o slăbiciune de ordin emoţional (arta de a te accepta prin prisma a ceea ce trăieşti în afara ta) şi o descurajare de care trebuie să scapi (senzaţia că totul se va sfârşi) ?

Cella Serghi nu pare să trăiască doar pentru viaţa şi opera sa, ci pentru notorietatea celor care au contribuit la realizarea ei, o notorietate post-mortem. Confruntarea vechilor ei valori cu spiritul de sacrificiu al scriitorilor care au avut curajul să-şi exprime pe timp de război idealurile înalte de libertate şi unire ce încă animau sufletele românilor de pretutindeni, este însăşi visul unei vieţi fără cusur, visul unei lumi ideale. Un vis care pare înlocuit de o lacrimă amară: actul de trăire al realităţii kafkiene în care oamenii îşi doresc moartea, mai degrabă decât suferinţa.

Am putea fi tentaţi să credem că Cella Serghi reuşeşte să-şi trăiască tinereţea zbuciumată dând un singur sens existenţei sale: de a proclama triumful creator al scriitorului care a deprins darul cuvintelor și al simțirilor înalte tocmai în prezenţa morţii. Se simte la ea acea tragedie a omului care călătoreşte continuu departe de trecut, dar plânge mereu fiindcă oriunde poposeşte trebuie să îndeplinească rolul de actor principal pe o scenă mică, improvizată, în care tensiunea este tot mai acută, lumea urmărindu-i fiecare gest de omagiere a eroilor aproape uitaţi.

Un artist se luptă cu o boală necruţătoare: păcatul remuşcării de a fi în viaţă. Până la urmă, este şi asta un soi de reprezentativitate a condiţiei de geniu nemuritor, o trainică suflare ce-l animă pe artist pentru a gusta din cupa unei noi victorii înpotriva scurgeri timpului, o dependenţă faţă infinitatea nepătrunsă a realităţii originare, dar totodată o cufundare în munca unui pictor care se joacă cu culoarea şi forma undeva la graniţa între figurativ şi abstract.

În ea se produce o destabilizare a Eului fiindcă este incapabilă de a reacţiona într-un anumit mod contra evenimentelor deja întâmplate, o doare cumplit tot ceea ce a trăit frumos sau tot ceea ce i-a întunecat aspiraţiile spre o lume mai bună. Cu toate astea, se simte în stare să interpreteze rolul altcuiva prin înţelegerea propriului rol şi a limitelor în care trebuie sa acţioneze şi să se încadreze.

În memorile ei, Cella Serghi se apropie de desăvârşire printr-o abordare a imaginii unei conştiinţe artistice sub forma unei conştiinţe teoretice a tragicului, ruptă dintr-o îmbrăţişare mirosind a moarte. O singură semnificaţie i se poate atribui unei existenţe atât de atipice, pe toate planurile unei confesiuni terminale a unui personaj simptomatic: aceea a unei tendinţe de respingere a schimbării, fiindcă e mai dureroasă decât moartea. Ea are puterea de a trăi în prezent doar pentru că se raportează la trecut.

Leadership: Alunecarea ta spre marginile individualităţii întâmpină o forţă opusă din partea provocării de a te şti cu adevărat stăpânitor al unor patimi care par ireversibile?

Relaţia între natura omului şi destinul său, pe care Cella o resimte în urma deteriorării Egoului surprins între efemeritatea vieţii şi eternitatea mortii, asigură o corespondenţă perfectă între abordările şi consecinţele pe care le încearcă într-un moment de aducere aminte când singurul fir de lumină care mai răzbătea prin pâcla tulbure a războiului era visul de a construi o poveste a spiritului de fineţe, a unui intelect sensibil, călător în timp.

Amintirile sunt dureroase nu fiindcă te fac să te simţi singur, ci pentru că te aştepţi să nu schimbe nimic la situaţia ta actuală.

Cella Serghi încearcă în memoriile sale să exploreze cele mai sensibile zone ale fiinţei umane, arătând prin aceasta că este stăpână pe orice activitate a emoţiei care "pune lumea între paranteze", deci aşezându-se ca un pilon de referinţă în psihologia şi ştiinţa cognitivă, în receptarea şi înţelegerea artistică a experienţelor de viaţă educative, potenţatoare de semnificaţie şi inspiraţie.

Mai tind să cred că individualitatea ei, manifestarea activă a libertăţii personale de a gândi şi simţi potrivit nevoilor, înclinaţiilor, intereselor, capacităţilor eroilor ei, constă în satisfacţia de a fi rămas în viaţă, în timp ce toţi aceştia s-au dus, rămânând doar amintire şi inspiraţie.

Dacă vrei să pătrunzi acea necesitate interioară care reflectă voinţa şi puterea ta de a te autodefini şi de a te ridica la nivelul aspiraţiilor tale, care te constrânge să alegi în mod liber şi arbitrar între posibilităţile pe care ţi le oferă forţa schimbării, atunci întoarce-te pe scara evoluţiei tale până la începuturi, fără să te ancorezi în umbra a ceea ce ai fost.

Evaluează-ţi trecutul şi originile pe care te chinui să le ascunzi, şi construieşte-ţi prezentul în jurul unui pivot central de obiective bine întreţinute în câmpul consecutiv de forţe de natură pozitivă. Alunecarea ta spre marginile individualităţii va întâmpina o forţă opusă din partea durerii de a te şti cu adevărat stăpânitor al unor patimi care par ireversibile, în consecinţă vei experimenta o viaţă de refugiat, o lume de dincolo de cărţi, o mai mare uzură emoţională, o stare incontrolabilă de nervi şi tristeţe.

Triumful manifestării unei identităţi depline şi durabile este arta de a te accepta din perspectiva a ceea ce ţi se întâmplă, atunci când judeci şi simţi prin prisma a ceea ce laşi să se vadă în urma ta.

Faţa nevăzută a leadershipului are ca şi corespondent dorinţa de a experimenta o nouă abordare artistică pentru a simţi, a urma, a interacţiona şi a te conecta cu tot şi toţi din jurul tău, fără să dai un sens tragic existenţei tale, fără să te abandonezi unei povestiri care te copleşeşte prin caracterul ei fatidic.



* Notă: Serghi, Cella - Pe firul de păianjen al memoriei, Editura Polirom, 2013.

 


Ultimele articole accesate de cititori:

  1. Alchimistul (II)
  2. Alchimistul (I)
  3. Tango to Evora
  4. Lily was here

Alatura-te Comunitatii Neculai Fantanaru
decoration
Despre | Site Map | Termeni si conditii | Privacy | Parteneri | Feedback | RSS Feeds
© Neculai Fantanaru - Toate drepturile rezervate