Începutul oricărei schimbări este Prima Cauză
Încearcă să validezi o decizie asumată dintr-o perspectivă inedită a fenomenului de "rezonanţă circumstanţială", în încercarea de a recunoaşte în tine sursa unei noi forme de conştiinţă.
Am văzut o pisică care traversa trecerea de pietoni, şi n-am putut s-o studiez decât cu ochi de piatră, mai puţin s-o supraveghez cu neîncetata chemare a milei divine. Părea o decizie asumată dintr-o perspectivă inedită a fenomenului nebuniei: micuţa egoistă înfumurată îşi asuma prelungirea stării în care judecăţile ivite din simţuri nici nu îşi corespund deloc. Maşinile se opreau, altele o ocoleau, nici una nu conta prea mult în acel moment de cumpănă. Animalul păşea încet, agale, fără să ştie ce este riscul sau pericolul, cumva închipuindu-se drept clipă de neuitat într-un spațiu al nesfârșirii, drept erou al unei aventuri fără egal.
Fapt sigur este curajul nebun, lipsit de mustrări de conştiinţă, inconştienţa în faţa morţii implacabile. Pisica ar fi putut la fel de bine să aştepte la semafor, dar ea a vrut să fie prima care traversează un orizont de evenimente ce pot fi văzute doar în filmele de la Hollywood, experimentând parcă acea tendinţă a Eului omenesc de a fi năstruşnic, de a fi un creator de lumi noi, un TIME-TRAVELLER. Numaidecât, trebuie luat în calcul faptul că pisica este doar un prădător solitar ce atacă prin surprindere şoricei şi vrăbiuţe, fără să se gândească o clipă c-ar putea fi în pericol traversând două benzi de circulaţie.
Evident, pisica nu a aşteptat culoarea verde, nu a dorit să-şi reconsidere decizia, ci părea a se juca de-a regele într-o poziţie de siguranţă absolută pe o tablă de şah ce răspunde întocmai îndrumărilor date de o exuberanţă iraţională. Pentru că, aşa cum spunea cineva: "A aştepta înseamnă a adăuga clipe clipelor, a le strânge pentru ca spaţiul-timp să se comprime, să rămână în sinele profund iluzia dilatării lui în scurtul răgaz împreună cu o iluzie uneori atât de reală."
Leadership: Rezultatul deciziei pe care o iei poate fi interpretat ca o desfăşurare necruţătoare a lumii exterioare, analizată de o interioritate derutată?
La vederea acestei scene pline de suspans mă simţeam ca un prizonier încolţit într-o capcană a timpului hotărât de un destin al transcendenţei (trăit involuntar), prins într-un cerc mişcător cu rază orbitoare dusă în punctul cauzal al unei decizii luate sub presiune, conjunctural şi fără perspectivă. Cert este că nu puteam să anulez efectul unui analgezic apărut din diferenţa dintre dorinţă şi realitate. Acolo intervenea corespondenţa dintre un vis negru, trăit cu ochii deschişi, şi trăitul unei vieţi fără limite exprimată printr-o mobilizare dusă la extrem, printr-o strădanie a clipei de a depăși timpul și spațiul dimensiunii numite "superfactor al personalităţii".
Pentru această prezenţă solitară în mijlocul străzii viața însemna ”să fiu eu pe primul loc”, nu oamenii. În niciun caz n-o durea sufletul pentru ceea ce încerca să facă. Dar dacă animalului i se neagă în general raţionalitatea, negar el papel que tiene en el proceso de conocer la realidad , şi mai ales pentru că el nu ia în calcul sentimentul de a fi o victimă, atunci omului i se poate ierta păcatul de a-şi uita menirea de fiinţă raţională în cazul când îşi manifestă voinţa de a traversa drumul cu un singur sens de circulaţie: sensul finalităţii apropiat de acela al cauzei finale.
În orice caz, cu toţii suntem pisici la un moment dat când traversăm strada. Dar trebuie să ne dăm seama de valoarea acelui "ceva ieşit din comun" ca să ne explicăm adevărata semnificaţie a vieţii pe care o trăim: găsirea unui motiv de a nu deveni victima propriilor imprudențe şi exagerări. Asta, bineînţeles, în intenția implicită de a nu deveni o ţintă a momentelor de mai intensitate, de a nu ne considera ca fiind o anexă pentru cultivarea conştientă a efemerului într-o lume a îndoielii şi a nesiguranţei.
Leadership: Îţi poţi asuma răspunderea unei identităţi care adună în ea trăitul unei vieţi din altă viaţă, în încercarea de a redescoperi „negativul" ființei care se întrupează într-un joc al dedublării?
Cu siguranţă, negativul meu s-a întrupat într-un joc al dedublării, atunci când am simţit că fac parte din viaţa altei fiinţe prevăzută cu altă configuraţie genetică. Negativul indică confruntarea cu acea latură a interiorităţii neexprimată prin cuvinte sau prin viu grai. Am amuţit instantaneu. Şi, atunci, înfrânarea năzuinţelor subiective, eliminarea lor de pe făgaşul unei normalităţi relative, a fost începutul căderii mele într-o stare de paranoia în care am uitat să-mi analizez propriile greșeli, propriile motivaţii, propriile trăiri, şi să le observ numai pe ale altora.
Era o stare de neclintire, pierdere a speranţei, o apăsare demobilizatoare ca în faţa morţii inevitabile, sindromul fiind urmat de un sentiment de culpabilitate. Cei ce vor să ştie exact ce se petrecea în sufletul meu, pot studia povestirea "Îngropat de viu", scrisă de Edgar Allan Poe, mai ales momentul când are loc măcinarea lăuntrică a personajului principal ca o desfăşurare necruţătoare a lumii exterioare:
"Am încercat să strig. Dar în strădania mea, buzele şi limba-mi uscată se mişcau convulsiv şi niciun glas nu ieşea din pieptul meu cavernos care, apăsat parcă de greutatea unui munte prăbuşit deasupra-i, gâfâia şi palpita o dată cu inima mea, la fiece respiraţie trudnică şi greoaie. În strădania aceasta de a scoate un strigăt, vrând să deschid gura, am băgat de seamă că fălcile îmi sunt legate, cum se obişnuieşte la morţi..."
Pentru a înţelege mai bine ce este "rezonanţa circumstanţială" trebuie să iei în calcul acea „depăşire" a interiorităţii prin coincidenţa ei cu exterioritatea. Fiindcă ceea ce trăieşti prin sentimentul temporar de dedublare poate fi trecut prin filtrul unei experienţe de viaţă trăită la limita dintre ceea ce este destinat să se întâmple și ceea ce este posibil, dar nu neapărat.
Dimensiunea mai largă a identităţii mele, din ipostaza unei psihologii a dedublării, este echivalentă cu trăitul unei vieţi din spatele altei vieţi care îşi pierde uneori busola pentru a o regăsi sub forma unei predispoziţii afective capabilă să amplifice sau să micşoreze conlucrarea dintre hazard şi liberul arbitru.
Aşa am ajuns să mă consider un învins, subiectul principal al unei gândiri defectuoase, căci m-am resemnat în faţa unei situaţii dificile crezând că trebuie să mă obişnuiesc să trăiesc cu ea. Deci, numai prin simpla desfăşurare a unui eveniment care mi-a stârnit din plin interesul, numai prin recunoaşterea unei dimensiuni profetice a sincronismului conjunctural, am fost la un pas de a-mi schimba cursul vieţii - printr-o resemnare în faţa destinului care oricum face ce vrea, printr-o renunţare la voinţă, prin acceptarea de a fi ceea ce îmi dictează exteriorul să fiu.
Or, a recunoaşte în mine sursa unei noi forme de conştiinţă înseamnă să analizez fiecare experienţă de viaţă ca pe o pavăză împotriva incursiunii nerușinate a exteriorului asupra intimității interiorului. Această conştiinţă se explică parţial prin percepţia unei discrepanţe dintre ceea ce consider că pot face în locul altcuiva şi ceea ce pot face pentru a depăşi o mentalitate orientată - spre sine.
Începutul oricărei schimbări este Prima Cauză atunci când "prima cauză" evidenţiază situaţia în care Sinele Superior (sau mentalitatea subiectivă) s-a separat de mine şi s-a reîncarnat în alt vehicul însufleţitor, în altă fiinţă, în altă realitate. Dacă aţi observat bine, înainte ca eu să mă schimb, a intervenit o schimbare în linia curentă a evenimentelor, schimbare pe care am perceput-o ca pe o responsabilitate extrem de importantă faţă de o fiinţă grabită şi emancipată, asemănătoare mie, dar mult mai capabilă să-mi predea lecţii de viaţă.
