Încotro vezi tu, privire?

Fiecare act de creație artistică reprezintă o nouă viață trăită în planul spiritual al lumii, cu condiția să transcendă limitele egoului și să atingă universalul.

Scribul tace și notează într-o formă profundă și evocatoare, dar gândește în sinea lui: "În lumea asta în care se moștenesc averi fără măsură, rostul omului, a faptelor sale, este o introducere imperfectă în opera lui Dumnezeu".

În fond, cele scrise de mine, punând pe hârtie viața așa cum m-am priceput, într-o manieră și așa nedesăvârșită, sunt gândurile celor pe care i-am văzut, devenite mai apoi și gândurile mele. Ca o fereastră transparentă prin care apare o parte din lumea vizibilă a experiențelor sufletești, paginile mele reflectă deschiderea și receptivitatea la influențele venite din exterior.

În căutarea sensului existenței, omul oscilează între banalitatea cotidiană și aspirația către divin, găsindu-și nemurirea în creația artistică și în povestea unică a vieții sale. Cel puțin așa cred. Prin urmare, înainte de a închide cartea, ultima și cea dintâi idee, mai trebuie să vorbesc despre ceva anume, ceva care mă face să cred că cele amintite de mine nu aparțin cărților obișnuite, ci cărților de suflet. Dacă știi să privești în jur, ochiul îți spune multe, îți iartă chiar faptul de a sacrifica picturii și gloriosul viitor al artei. Și îmi spune mereu același lucru: să mă așez la lumină, să strălucesc de dorul celor ce s-au pierdut în întuneric.

Totul se repetă, chiar și ochii care își revăd lacrimile. De multe ori am privit bătrânii stând pe bancă, plictisiți, repetând aceleași gesturi zilnice cu o constanță ce frizează absurdul. Se uită pe telefon, mai aruncă un ochi pe stradă, urmărind trecătorii cu o curiozitate lâncedă. Dar rămân ancorați în același loc, într-un prezent al trecutului, indiferent de vreme sau anotimp, ca niște santinele ale propriei lor rutine. Probabil se simt lipsiți de cel mai valoros bun: speranța nesfârșitului. Banca a devenit o extensie a ființei lor, un altar al monotoniei. Un fel de "Azenthopia Illiersebre", o stare de acceptare pasivă a existenței, ținându-i captivi într-o realitate măruntă a cărei acceptare și înțelegere îl ancorează într-un spațiu vid. Întotdeauna confortul obișnuinței înlocuiește aventura necunoscutului.

Crezi că egalitatea cu divinul în actul creației poate deveni un imperativ al formării ce transformă efemerul în etern, conferind astfel o valoare unică fiecărei expresii artistice în fluxul vieții tale?

"La vie est ailleurs," ar spune Rimbaud, iar acești bătrâni, preluând tiparul unor îndepărtări de lume, par să fi uitat acest adevăr fundamental. Un refugiu, sau o închisoare? Nu, deloc. Ei nu vizitează țări străine, nu-și expandează orizonturile, nimic nu le mai încearcă sufletul. Duminica îi găsește ori la biserică, ori la cimitir, perpetuând ritualuri ancestrale - un cozonac copt, o pomană dată. Își așteaptă sfârșitul printre morminte și icoane, inevitabil, ca și cum viața ar fi doar un preambul al morții. Nu mai au nimic de pierdut. Așteaptă să închidă ochii, definitiv, fără să-și fi terminat tabloul, fără să știe că numai capodoperele sunt punți între uman și divin.

Deja se gândesc la viața veșnică? Ce să faci în Rai? Să continui să stai pe o bancă, să tragi cu ochiul la trecători sau în curtea vecinilor? De fapt, în locul acela misterios, dar atât de senin, nu cred că există cimitire, nici biserici, nici icoane, nici cerșetori, ci doar o senzație de bucurie imensă, o eliberare de orice constrângeri. Atunci, care este esența paradisului? Nu cumva acesta este locul unde povestea omului atinge apogeul creativ?

Lumea artei nu este o lume idealizată, ci mereu o altă lume, distinctă de cea proprie plăcerii ochiului.

Până la urmă, singurul mod de a fi nemuritor este să trăiești, succesiv, alte vieți, mai splendide decât celelalte. Dar cum poți realiza acest lucru într-o existență aparent limitată, într-un cadru finit?

Prin intermediul picturii, Michelangelo a arătat că este egalul lui Dumnezeu, că degetul lui Dumnezeu, întins la maximum, atât de apropiat de degetul muritorului Adam, este ceea desparte talentul uman de perfecțiunea divină. La rândul lui, Beethoven a demonstrat că “Sonata Lunii” este mai strălucitoare decât soarele și că, chiar surd fiind, poți crea capodopere. Talentul sublim frizează divinitatea. Artiștii sunt traducători ai limbajului divin. De aceea, viața lor este o poveste nemuritoare.

Modul prin care îți conturezi existența în lume poate fi o transfigurare interioară ce scoate la iveală adevărul din tine, dezvăluind astfel culisele unui suflet ce transcende individualitatea?

Aidoma destinului, scribul și-a acoperit ochii: am încercat să uit trecutul și tot ce am știut că va urma, păstrând doar pentru mine adevărul prezentului. Da, știu că nu voi deveni niciodată bătrân atâta timp cât scrisul meu, conservat în cărțile mele, va fi învelit într-o poveste veșnică, protejând biata mea inimă încărcată de atâta anticipare. Mai mult decât atât, trebuie să continui să caut, să sper, să perseverez, până când scopul meu devine parcursul lui Dumnezeu.

Dar, în monotonia cotidiană, sufletul riscă să-și piardă conexiunea cu divinul și cu potențialul său creator.

Încă mă întreb, ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare? De aceea scriu, ca să reflectez, în tăcere îmi reculeg esența gândurilor, ca să găsesc rezolvarea marelui puzzle, ieșirea din labirintul existenței comune. Nu degeaba, între mine și scribul lui Mika Waltari pare să fie o strânsă apropiere:

"Fiindcă eu, Sinuhe, sunt doar un om, am trăit în fiecare om care a trăit înainte de mine și voi trăi în fiecare om care va trăi după mine. Voi trăi în plânsul și în bucuria fiecărui om, voi trăi în bunătatea și în răutatea fiecărui om, voi trăi în dreptatea și în nedreptatea omului, voi trăi în slăbiciunea și în puterea lui. Nu vreau ca numele meu să fie nemuritor, fiindcă eu, un simplu copist care reia pe o foaie ceea ce este scris pe o alta, voi trăi etern în fiecare om care mă citește."

Înțelegi că actul de a vedea prin imaginație artistică poate fi o justificare a existenței spiritului divin, transformând fiecare viziune într-o sursă de spontaneitate a sensibilității creatoare?

Arta devine astfel mijlocul de creație al unui univers sacru, o cale de a transcende limitele umanului. În starea de "artheosia" - fuziunea dintre artă și teofanie - artistul devine un creator de lumi. Iar aceste lumi succesive nu sunt ceea ce noi numim "subiecte", ci mai curând reprezintă mijloace de cucerire, prin metamorfozare, a unei dimensiuni transcendente. Acceptăm să fim fermecați de lumea spectacolului, ori de chemarea vreunui talent unic la completarea infinitului univers?

Și cine este, de fapt, acest spirit numit Dumnezeu? Nu cumva El trăiește prin noi, oamenii, prin povestea noastră? Nu cumva El are nevoie de noi, tocmai ca să existe în veci, prin fiecare din noi? Cu toate acestea, nu orice narațiune îl poate întruchipa - trebuie să fie o poveste aparte, nu una plictisitoare. La urma urmei, cred că acesta este singurul secret, și cel mai bine păstrat dintre toate. L-am aflat. A vedea înseamnă, pentru Dumnezeu, a imagina sub formă de artă. Lumea artei nu este o lume idealizată, ci mereu o altă lume, distinctă de cea proprie plăcerii ochiului.

Dumnezeu trăiește veșnic, fiindcă are un fel aparte de a nu se plictisi: El trăiește prin fiecare om, o altă poveste. Iar dintre toate poveștile, le retrăiește doar pe cele uimitoare. De aceea anumite lucruri par că se repetă, iar anumiți oameni par să revină mereu în diferite ipostaze. Abia când simțim că Dumnezeu are mari așteptări de la noi, avem sentimentul unui rost adevărat, al unei misiuni, un “Ankh Onnubbal”, o chemare al cărei ecou reverberează în eternitate. Bineînțeles, fericirea vine în urma îndeplinirii scopului. Avem opțiunea de a alege să credem că există ceva ce merită a fi împlinit dincolo de lupta noastră zilnică. În această alegere stă puterea noastră de a transcende banalul și de a ne înscrie în eternitate prin arta vieții noastre.

Întruchiparea lui Dumnezeu prin narațiuni aparte poate reprezenta o exaltare a luptei continue pentru sens și semnificație, culminând într-o revelație ce face din viața artistului o expresie a divinului.

Încotro vezi tu, privire? Vezi spre trecutul care te modelează, sau spre viitorul care renaște prin ceea ce numai tu îmi poți dărui? La acestea se adaugă ideea celebrului roman "Egipteanul", scris de Mika Waltari, în care scribul, cuprins de acea taină a divinului pe care n-o vom ghici niciodată, își exprimă intenția de a transmite înțelepciunea sa generațiilor viitoare:

"Păstrez cu grijă aceste cincisprezece cărți și Muti a cusut pentru fiecare carte câte o învelitoare trainică din fibre de palmier. Toate cărțile acestea vor fi puse într-o lădiță de argint, lădița de argint va fi pusă într-o ladă de lemn tare, lada de lemn tare într-o ladă de aramă, așa cum odinioară cărțile zeului Thot au fost ferecate pentru a se păstra și au fost aruncate în Nil. Nu le va găsi nimeni, niciodată. Dar într-o bună zi, mă voi întoarce. Și le voi rescrie, fără ca nimeni să mă recunoască. Cel ce-am fost odată, reprezintă doar o umbră a celui ce voi deveni."