Întotdeauna vederea are parte de recunoştinţa ochilor
Ceea ce te însufleţeşte este ceea ce observi la tine atunci când ţinta ta este expansiunea realităţii spre validarea unei creaţii remarcabile.
Şi de data aceasta vremea a fost total nefavorabilă: ploaie şi lapoviţă. Abandonul era o alternativă plauzibilă, era un fel de acoperire necesară retragerii din faţa răspunderii pe care mi-o asumasem înaintea semi-maratonului, unde am vrut să mă clasez pe o poziţie fruntaşă. Nuanţele cele mai subtile ale stărilor sufleteşti care mă încercau în acel moment, mai ales starea de cugetare a sinelui care încerca parcă să migreze într-un tablou cu un aspect fabulos şi real, îşi proiectau puterea de afirmare într-un univers bizar şi neliniştitor, făcându-mă să mă simt la fel de dezorientat precum eroul unui roman scris de G. Wells:
"Eram doar o jucărie în voia întâmplării. Aveam, în sinea mea, certitudinea absolută că eram implicat într-un proces de maturizare provocat de cea mai profundă cunoaştere de sine pe care mi-o permitea propulsarea creației mele într-un nou orizont. M-a cuprins o stranie convingere că, în afară de grotescul legilor, formelor şi fenomenelor neregulate ale naturii, aveam în faţa mea întreaga balanţă a vieţii omeneşti în miniatură, întreg jocul de instincte, raţiune şi destin în cea mai simplă formă a sa."
Într-adevâr. Ceea ce am experimentat în timpul semi-maratonului, pe o vreme nasoală, era creaţia unui artist care se întrece cu el însuşi. N-o să spun c-am fost demoralizat atât cât a durat această întorsătură a situaţiei, n-o să spun c-am pierdut din mine acea calitate a artistului de a vedea o lume în culori dincolo de temporalitatea obscurităţii, în lumina palidă a unei dinamici, a unei transformări permanente care dezvăluia parcă finalul cusut cu aţă albă a neverosimilului. O să spun doar atât: dispoziţia sufletească a alergătorului din mine a fost reacţia pictorului în faţa unei opere de artă, numită abstract: "o întoarcere spre mine însumi într-o lume anapoda".
Leadership: Contextul în care te afli încearcă să-ţi spună ceva despre o creaţie aflată la limita interiorului cu exteriorul, în măsura în care trebuie să recuperezi paşii făcuţi într-o direcţie greşită?
Îmi spuneam că totul o să fie în regulă, că totul vine şi trece, până şi cel mai mic sentiment de amărăciune putându-se transforma într-un joc de culori şi forme pe care artistul genial le aranjează într-un mozaic menit a spori expresivitatea imaginilor care-l reprezintă, care-l fură și îl țin captiv în povestea lor, de partea cealaltă a ploii torenţiale. Ceea ce nu era deloc amuzant pe vremea aia cenuşie. Da, ştiu asta, ştiu bine că însăşi contextul în care mă aflam încerca să-mi spună ceva despre o pictură care invită la o activitate de creaţie, făcându-mă să mă simt ca şi când aş fi împărţit un desen în zeci, sute de alte desene mai mici. Dar la fel de bine ştiam că pictura se află la limita interiorului cu exteriorul.
Nu doar atât. Încercând să recuperez nenumăraţi paşi făcuţi într-o direcţie greşită, cu toate însuşirile unei simţiri trecute printr-un Sartanopmys Sytlucsas Amhes , o simţire care mă făcea să privesc cu alți ochi ceea ce este în jur, am realizat cât de mult contează să las totul în urmă, aşa cum a fost. Şi să mă concentrez doar asupra prezentului cenuşiu, plin de incertitudine, aruncându-mă mai degrabă într-o agitaţie neobosită unde sufletul nestingherit părea desprins dintr-un ecou al faptului că orice aspect al lumii reale distruge totul în afară de un tablou în care culorile se contopesc pe toată suprafaţa.
Un tablou care nu este echilibrat creează un sentiment de neliniște, nu-i aşa? Şi tocmai în acest tablou mi-am integrat existenţa pentru a imortaliza un moment extras din eternitatea unui univers lăuntric ascuns, pentru care și o singură clipă înseamnă un Nesfârșit. Era ca un fel de experiment mental, fiindcă tabloul nu gestiona organizarea vizibilului într-un imaginar capabil să mă ajute constant în momente dificile, şi în acest caz singura mea ieşire dintr-un decor plin de noroi, hopuri şi băltoace, era să mă las în voia gândurilor.
Leadership: Poţi să te observi în ipostaza unui artist care luptă pentru realizarea unui decor plin de sens, încât să schimbi designul integral al unui tablou abstract mai mare?
Secunde, minute inabordabile, preţioase, din timpul meu omenesc, care se împuţinau văzând cu ochii, mă făceau să simt culoarea din interiorul unei pensule care acoperă toate tipurile de pictură. De vină era vremea ploioasă care m-a determinat să accelerez doar pe coborâre, nu şi pe urcare. În mod evident, confundasem ecourile propriei mele respiraţii sacadate, anapoda, reci, cu amestecul de vapori proveniţi dintr-un amestec de vopsele şi lacuri pe care natura parcă le ilustra într-un tablou viu, cu precădere într-o imagine artistică ce traducea, poate, un fel de luptă interioară de care nu poţi să scapi cu una, cu două.
Desigur, niciun observator n-a ajuns până acum atât de departe încât să observe un alergător ca mine în ipostaza unui artist care luptă pentru realizarea unui decor plin de sens, imaginativ, generos, încât să schimbe designul integral al unui tablou abstract mai mare. Nu degeaba mi-a trecut prin minte posibilitatea renunţării, trădarea propriei mele credinţe într-o ameninţare constantă: abandonul.
Oare abandonul unui univers în expansiune ar fi putut să provoace o dilatare supărătoare a lumii mele imaginare? Fiindcă în artă, la fel ca în running, există o lege constantă: "ceea ce te însufleţeşte este ceea ce observi la tine atunci când ţinta ta este expansiunea realităţii spre validarea unei creaţii remarcabile".
Are sens, nu-i aşa? Stilul în care mi-am pictat parcursul până la linia de final este destul abstract, îndeosebi fiindcă am imaginat şi am creat sub puterea impresiilor de moment, a stărilor prin care treceam, lăsând culorile şi decorul să transmită ceva din imaginea personalităţii unui alergător de excepţie care ştie să-şi evalueze sensibilitatea înainte să-şi demonstreze unicitatea valorilor atletice.
Dacă doreşti să te inspiri exclusiv din artă trebuie să faci față provocării de a decide în ce direcție trebuie să te îndrepţi, încât imaginea care te reprezintă să-ţi fie aproape de suflet.
Întotdeauna vederea are parte de recunoştinţa ochilor dacă ţin cont de faptul că imaginea pe care sufletul meu a derulat-o pe tot parcursul semi-maratonului este rezultatul viziunii unui artist excepţional, şi la fel de bun sportiv, care ştie să înfăţişeze în fiecare împrejurare frumosul etern, frumosul îmbrăţişat de trăirile bine ascunse în interior.
De fapt, aşa stau lucrurile în artă: emoţia naturală, stârnită de o anumită împrejurare, nu trece în operă ca atare decât dacă se află sub imboldul provocării de a dărui o experienţă de neuitat.
