Ioana Sarah (V)

Esenţa unei compoziţii figurative valabile şi durabile în toate zilele vieţii tale, reprezintă întoarcerea la aprofundarea artei adevărate.

Trebuie doar să ajungi în punctul în care îţi sare în ajutor un alt punct. Două puncte care se unesc creează o explicaţie. Acesta este un imperativ. De exemplu, dacă ne-am născut, eu chiar nu înţeleg de ce murim. Poate că trebuia să avem un nume sau să facem ceva pe lumea asta. Bineînţeles, de explicaţii nimeni nu mai are nevoie, fiindcă nici acestea nu sunt necesare, nu le mai cere nimeni. Oamenii pleacă, mai nou mergând pe vârfuri, unii tânjind după viaţa altora, alţii purtând poverile lor. Mie mi-e greu să fac asta, aşa că mai bine vorbesc de minunile din viaţa mea, şi de care sunt dator să vorbesc. Mai rămâne doar să mă privesc în perspectiva directă pe latura mai apropiată de un desenator...

La un moment dat spuneai că trăsnetul şi focul sunt ca pictura şi pensula: trebuie să ştii să le mânuieşti şi ce să ceri de la ele. Sunt de acord, doar cu o singură precizare, pe care te rog să mă laşi să o fac. Este o simplitate aproape logică între trăsnet şi foc. Însă pictura este o naturaleţe care loveşte un om, dacă cumva s-a inventat născându-se de câteva ori. Realitatea este exactă, iar ca să pictezi trebuie să te limitezi la totalitatea fenomenelor încă neconfirmate. Poate de aceea se mai nasc pictori cu aripi de înger. Când două forţe mari se unesc, abia atunci se descoperă: "Tăria lui Dumnezeu în Hristos".

Despre asta ar trebui să vorbim în şoaptă. Dumnezeu nu este ceva ce poate fi definit, nu putem susţine nimic despre asta ca şi cum am descrie nişte culori, spre exemplu roşu sau albastru. Poate că Dumnezeu este sensul prin care ne justificăm viaţa între două puncte: între moarte şi nemurire, între materie şi spirit. Iar dacă cerul tolerează pământul este pentru că pământul şi cerul există prin lumină, sau pentru că pământul se hrăneşte cu lumina cerului. Şi tu trebuie să tolerezi oamenii, pentru că, şi tu eşti om. Şi toţi oamenii se găsesc sub acelaşi cer şi trăiesc pe aceeaşi planetă: Pământ.

Leadership: Ai devenit subiectul unei investigaţii permanente, prin repetarea unor momente-teme, a unor variate unităţi de glasuri, emoţii şi adevăr, care devin parte componentă a unui mesaj psihologic?

Ai dreptate, dialogul nostru nu-şi epuizează tema, ci doar o extinde printre gânduri, emoţii şi cuvinte, sub forma unui mesaj psihologic: că ființele ce se aseamănă au mai multe în comun decât cele care se diferențiază. Suntem ca două voci care se aud, se completează şi se armonizează, chiar dacă dau senzația de confuzie. În acest caz, asistăm la un adevărat dialog între cele două voci care se axează fiecare pe câte un material tematic propriu. Exact ca în articolul lui Tudor Cătineanu, care parcă contura cel mai bine raportul dintre noi doi:

Aici intră în dialog două voci, care se intersectează continuu: Una zice: "Trei paşi la stânga binişor / Şi doar un pas la dreapta lor”, în timp ce a doua cântă şi descântă ferm: „Trei paşi la dreapta binişor / Şi nici un pas la stânga lor”. Rezultatul final este sau o mişcare împleticită în cerc, sau o stare pe loc în aşteptarea unei statui.

Există legea firii: Iubim pe alţii, uităm de noi, trecem prin ploi, regretăm apoi. Facem din dor un fel de cor, cântăm străini de noi înşine. Vai ce pasiuni avem şi noi. Iar ne-am trezit, nici n-am iubit cu-adevărat. Of, ce păcat ! Da, Nicu, iubirea şi pasiunea ce-o avem în noi este melodia cântată de corul dorului de noi înşine, este steaua de pe cer care luminează pământul. Numai soarele poate fi văzut, şi atunci când luminează cerul şi atunci când luminează pământul. Şi numai cine face un pas decisiv înainte, cu mult curaj, spre crearea unei muzici valabile şi durabile, se va putea întoarce la aprofundarea artei adevărate. Şi va fi ajutat de Dumnezeu.

Până la urmă, cred că toţi tindem spre realizarea unei muzici cu bilet către evadarea din propria umbră, o evadare din propria conștiință parcă sufocată de vise, idealuri și dorințe care se îndeplinesc prea greu. Poate că, totuşi, muzica care place minţii nu este un bilet către popularitate, ci punctul în care sufletul tânjeşte dupa ceva ce nu primeşte. Ce perspectivă arată un punct de fugă?

Leadership: Poţi să conferi culoare şi dinamism unor cadre plastice inevitabil statice, având în vedere intrarea unei a două voci înainte ca prima să-și fi epuizat tema?

Iar pozele pe care le faci cu tine nu schimbă nimic, Ioana. Și-o să plângi. Și-o să-ți fie dor. Și-o să regreți. Și-o să pierzi. Și-o să pleci. Și-o să te doară. Și-o să înveți. O să înveți să trăiești cu toate. O să înveți să privești oamenii în ochi și să le înfrunți cuvintele nedrepte. O să înveți să mergi drept și sigură pe tine. O să înveți să lași oameni în spate și să-ți continui drumul. O să înveți să fii puternică.

Mişcarea ta în poze nu este aceeaşi imagine muzicală care îţi înconjoară sinele în viaţa reală, ci reprezintă o nouă dimensiune a ființei tale apropiată de o nouă realitate colectivă, generând o oarecare performanţă. Performanţa de a fi autentică în orice rol ai aborda, indiferent că eşti sau nu atrasă de vreun aspect al vieţii tale. Dar nici nu este vorba despre un fenomen bazat pe tehnici de iluzie care să creeze vreo nouă artă, cum ar fi arta filmului, ce se bazează pe dinamismul unor cadre plastice inevitabil statice capabile să genereze metafizica propriei individualităţi asupra experienţei de viaţă.

Imaginea ta mai întâi a fost o tehnică de compoziție, specifică muzicii baroce, care are în vedere intrarea unei a două voci înainte ca prima să-și fi epuizat tema. Apoi, tehnica compunerii imaginilor şi a creării iluziei mişcării imaginilor, care face din viaţa ta o filosofie în care doi oameni menţin contactul vizual prin cuvinte şi dialoguri. Sau, mai degrabă este ca în problema aia de fizică Doi oameni se straduiesc să audă sunetele emise de un tren care se apropie. Unul din ei a apropiat urechea de sine, iar altul nu....

Leadershipul este o imagine a vieţii în care totul poate fi calculat cu precizie la nivelul poziţiilor pe care le adoptă oamenii asemănători: o poziţie de compromis asumat când fiecare încearcă să întoarcă palma celuilalt într-o poziţie de supunere.

Ioana Sarah scoate în evidenţă legătura dintre doi oameni a căror vieţi se întrepătrund prin mesajul: "suntem la fel, deci îmi este dor de tine". Din dorinţa de a-l înţelege pe celălalt cu adevărat, fiecare a încercat să-i studieze felul de a fi, aşa cum şi l-a păstrat în câteva fotografii, sau în câteva momente de viaţă reală, unde muzica improvizată a unei stări sufleteşti şi a unei concepţii de viaţă se întâlnește oarecum cu telenovela printr-o îngrămădire de şoapte, taine şi aşteptări diferite.

Dialogul dintre ei oferă privitorului o imagine în care totul – vorbele, emoţiile, simţirea, conştiinţa nu ar sugera o atitudine de luptă, ci intenţia descătuşării unor energii nebănuite: energia lor este insuficientă pentru a sesiza concordanţa, armonia şi durabilul, dar este totuşi un început de bun augur.

Sau, cum bine spunea cineva: “se cere timp, dedicaţie şi atenţie pentru a sesiza subtilităţile acestei picturi şi a înţelege în întregime intenţionalitatea artistului”.