Valoarea autentică în artă apare doar atunci când reușești să îți exprimi propria viziune printr-o deformare controlată a realității, fără a depăși limita proporțiilor acceptabile.

De fiecare dată când ajungeam acasă, revedeam în minte lecția de pictură pe care maestrul mi-o dăduse în ziua respectivă, căutând să mi-o însușesc pe deplin. Aveam totul pregătit: șevaletul și toate accesoriile care mă ajutau la pictat. Era într-adevăr o provocare să reproduc ceea ce-mi fusese “livrat” în prealabil câteva ore mai devreme. Și era o mare preocupare pentru mine să fac ceva constructiv care să-mi întărească încrederea că pot realiza ceva deosebit și care, totodată, să-mi dea o satisfacție interioară mare.

Trebuia să exersez ca să mă pot dovedi valoros în fața maestrului, așa cum el se dovedise valoros în fața mea și a altora mai competenți decât mine. Exista însă o problemă pe care nu o puteam depăși: interpretarea pe care o dădeam picturii nu era una proprie și foarte sugestivă. Fiindcă prea des îi imitam picturile maestrului: ce făcea el, încercam să fac și eu. Percepția mea asupra temelor alese, asupra culorilor, a spațiului, asupra picturii în general era aceeași ca a maestrului. Dar ale mele creații erau confuze, greșite și deformate. De ce? Fiindcă, până la urmă, aveam un alt stil de a picta, aveam un alt stil de a-mi exprima ideile, alt stil de a gândi, o altă viziune.

Ori de câte ori desenam sau pictam ceva, vorbele maestrului îmi reveneau în minte: “Nicu, în artă e nevoie de interpretare, trebuie să deformezi, dar nu prea mult.”

Ignorarea nuanțelor realității poate avea ca rezultat stagnarea într-o viziune condamnată să rămână limitată?

Un lucru mi-a rămas bine întipărit în minte, în tot acel timp petrecut în preajma maestrului. Acela că arta înseamnă sentiment, emoție, înseamnă să recunoști aspirațiile și trăirile oamenilor, înseamnă să știi să le interpretezi gândurile înainte să le redai cu măiestrie pe pânză. Dacă realitatea pe care o construiesc nu trezește un sentiment unic în mintea și sufletul privitorului, atunci viziunea mea despre lume și viață va fi condamnată să rămână limitată la un spațiu restrâns de înțelegere.

Creația ta nu trebuie să îngăduie o interpretare de excepție doar în scopul câștigării adeziunii celorlalți. Ca lider trebuie să realizezi o interpretare care să pună în valoare tocmai mesajul dorit de tine: am suferit împreună, haideți să construim împreună, să progresăm împreună. Leadershipul tău trebuie să-ți dezvolte capacitatea proprie de creare a ceva constructiv, a unui climat amiabil de colegialitate și loialitate, comportament etic, totodată trebuie să-ți dezvolte dimensiunea spirituală a personalității tale și a celorlalți.

Cu cât transpunerea unei viziuni proprii depășește limitele echilibrului artistic, cu atât expresia artistică își pierde din valoarea autentică.

Proporțiile se referă la măsura în care artistul poate modifica realitatea, așa încât expresia propriei viziuni să rămână clară și convingătoare. Tocmai din acest motiv, limitele echilibrului artistic sunt date de acea deformare controlată care personalizează imaginea, fără a-i distruge coerența.

Atunci când imiți sau te inspiri prea mult de la alții deformezi realitatea, deformezi percepția celorlalți referitoare la așteptările lor, și astfel scad vizibil performanțele leadershipului tău. Iar când percepția pe care o ai asupra realității și asupra leadershipului este una formată din prea multe “împletituri” - prin unirea cu prea multe modele de leadership, cu alte mentalități, cu alte aspirații și alte viziuni, te deformezi și tu pe dinăuntru și încet, încet, riști să te îndepărtezi de rațional.

Arta ta trebuie să îngăduie o interpretare care să confere o semnificație aparte, aceea a unei viziuni mai profunde și mai cuprinzătoare. Leadershipul tău va străluci doar dacă îl vei exprima într-o manieră mai personală, mai liberă, mai largă, mai spontană, mai plină de vervă, mai atentă, și numai dacă va porni dintr-un impuls interior. Criteriul după care leadershipul tău poate fi socotit de calitate sau nu, este dat de măsura în care el exprimă într-o formă nouă și personală sentimentele și ideile tale.

Chiar și interpretarea imperfectă a artei poate învinge judecata critică dacă imaginea idealului revelează emoții mai profunde decât eroarea însăși.

O viziune despre ce este mai de preț pentru devenirea ființei sau o viziune despre o lume prea puțin explorată, poate avea ca efect accesul la o conștiință sau o convingere care să-ți permită să-i manipulezi pe privitori fără a simți vinovăție. Însă o viziune este condamnată a rămâne una limitată atunci când nu se împlinește, sau atunci când devine unilaterală - astfel privitorul poate fi prins în influența înlănțuitoare a unor aspecte neverosimile, excluzând existența absolută a realității, fiind limitat de linia unor interpretări mereu în schimbare.

Perspectiva de abordare a realității trebuie să fie o parte a unui edificiu mai mare, o imagine mai complexă, pentru ca ceea ce exprimi să poate fi înțeles ca o experiență cognitivă și comunicativă, ca o permanentă întrepătrundere a unor teorii, idei, care fascinează prin constanta lor în timp. În artă trebuie să arăți un lucru care corespunde descrierii pe care o face descoperirea frumuseții ideale în frumusețea perceptibilă.

Cu cât încerci mai mult să impui o nouă viziune asupra frumosului pe care publicul nu o înțelege, cu atât ai nevoie de mai mult curaj și demnitate pentru a-ți asuma rezultatul.

A-ți recunoaște greșelile de interpretare a artei înseamnă să ai demnitatea de a privi cu îngăduință naivitatea de care ai dat dovadă în încercarea de a stărui în a conferi o semnificație nouă unui concept de frumusețe greșit înțeles de către privitor.

Accentul artei tale trebuie să cadă asupra punctului tău de vedere unic, dar și asupra punctului de vedere al celor pe care îi conduci. Este necesar să arăți într-un chip competent și documentat ce este esențial, favorabil și avantajos la arta ta, și să risipești cu răbdare și cu argumente foarte convingătoare confuzia sau dezorientarea în caz că există. Nu lăsa convingerile negative ale celorlalți să se manifeste. În cazul în care ai abordat anumite probleme într-un chip diferit, recunoaște-ți greșelile de interpretare a artei tale, pentru a înlătura o critică vehementă.

O artă care se caracterizează prin punerea greșită a fundamentului pe care se clădește, prin adăugarea întotdeauna a tot ce este mai superficial în realitate, nu este o artă cu care să te lauzi. Ci este o artă care îi neliniștește profund pe oameni și nu va fi recunoscută.

Cu cât frumosul artistic devine mai omniprezent, cu atât realismul în leadership se restrânge la contactul direct cu perfecțiunea.

Concluzie: Leadershipul, ca artă, trebuie să fie clar exprimat pentru a induce o interpretare corectă și nu deformată. Stilul trebuie să fie clar pentru a permite o percepție corectă. Folosirea multor elemente de împrumut, “înzorzonează” și deformează atât mesajul cât și percepția.