Leadership în vederea stabilirii scopului grandios
Fii pregătit să concepi semnificaţia esenţială a existenţei tale din perspectiva unei priviri care ghiceşte suferinţele ce te aşteaptă, fiind hotărât să le înduri în numele unui destin care îşi asumă o istorie.
Columb şi Magellan ne-au învăţat că mult mai important decât să-ţi stabileşti scopuri îndrăzneţe este să pluteşti drept înainte chiar dacă nu vezi nimic în faţa ta.
Şi nu doar să înaintezi, ci să te smulgi din ghearele imposibilului, să faci faţă obstacolelor, să fii sărac, să te loveşti de neîncrederea tuturor oamenilor, să fii părăsit de toţi prietenii, de familie, să fii urmărit numai de primejdii, să întreprinzi nenumărate călătorii absurde şi fără rezultat, să fii de cel puţin 20 de ori la un pas mic de moarte, dar să ai noroc de fiecare dată. Să ai răbdare vreo 25 de ani plini de încercări, şi abia atunci când nu mai e nicio speranţă, abia atunci poate, doar poate, ţi se va arăta ceva la orizont.
Când nu mai ai niciun prieten, când toţi din jur sunt împotriva ta, când eşti singurul care mai crede într-o himeră, când pluteşti tot timpul în derivă cu o navă complet avariată, mai trebuie să ştii să improvizezi şi să foloseşti multe trucuri...doar ca să supravieţuieşti.
Ajungi la un moment dat să nu mai crezi în nimeni şi nimic, mai rămâne doar să-ţi legi câte o ghiulea de fiecare picior şi să te arunci în ocean, înainte să fii omorât cu bestialitate de echipajul tău atât de plin de furie. Şi chiar atunci când eşti decis să faci acest pas, cu câteva clipe înainte, să primeşti o veste salvatoare: iată ţărmul.
Abia atunci ajungi să-l cunoşti pe Dumnezeu. Tu şi doar tu. Iar Dumnezeu se ascunde în dosul faptelor cu adevărat grandioase, făcute să arate diferenţa dintre ce este trecător şi ce este durabil, dintre ceea ce suntem ca simpli muritori şi ceea ce ar fi trebuit să devenim într-un plan superior al destinului, într-un periplu spiritual mai amplu. Bineînţeles, fără să ne mustrăm pe noi înşine pentru a fi comis "păcatul" de a ne fi ridicat la înălţimea unor pretenţii prea înalte.
Cam aşa stau lucrurile cu stabilirea scopurilor grandioase. Ele sunt aproape inutile în faţa a ceea ce te aşteaptă în viitor. Aşadar, înainte să-ţi stabileşti scopuri îndrăzneţe, ar fi bine să te înarmezi cu încă vreo 25-30 de ani de tortură fizică, psihică şi emoţională.
Ar fi bine să fii foarte puternic. Şi, mai mult decât atât, ar fi bine să ai mult noroc, căci pericolele şi moartea vor fi permanent lângă tine. Aşteptând...să renunţi.
Există, oare, Dumnezeu? Şi dacă există, va fi oare lângă tine?
Leadership: Unicitatea vieţii pe care o traversezi îţi pune motivaţia sub semnul îndoielii din perspectiva unui destin uimitor care se prezintă drept ştiinţă şi viziune despre lume, fără să fie nici una nici cealaltă?
Totul se întâmplă în urma stabilirii scopului care te motivează, dar până în punctul în care motivaţia nu mai poate să sprijine realizarea scopului urmărit. Observăm aici, pe de o parte un fel de ambiţie nemăsurată care îi ajută pe unii oameni să se avânte în necunoscut, cât mai departe de realitatea lumii, pe de altă parte un soi de fierbere interioară care duce omul până la limitele insuportabilităţii, atunci când viaţa devine oglinda morţii ştearsă de Dumnezeu cu preţul uitării de sine.
Prin consideraţiile pe care tocmai le-am făcut, am intenţionat să realizez, măcar într-un chip provizoriu, o caracterizare a demersului victorios văzut drept gândire atotcuprinzătoare a unui singur personaj, a unui vizionar încăpăţânat aflat în "marea căutare" a sensului vieţii şi a voii lui Dumnezeu.
Acest demers vizează întregul unei viziuni impuse de cursul istoriei, de momentele ei grele, prin fiecare abordare destinată eşecului, nu doar măsurarea rezultatelor finale, glorioase sau deznădăjduitoare. Fiecare demers ce vizează finalitatea întregului context de călătorie, de la un loc la altul, îl cuprinde în sine pe omul care se sacrifică, punându-l sub semnul îndoielii din perspectiva a ceea ce poate să îndure şi din perspectiva a ceea ce el poate să descopere.
Am încercat să caracterizez întregul destin al omului dintr-o perspectivă care pare a fi una psihologică, de vreme ce am vorbit de atâtea ori despre ambiguitatea unei realități exigente (concomitent cu îndepărtarea sau apropierea ei de o descoperire fulminantă). Iar acest destin uimitor, adesea greu de înţeles, poartă urmele unei dureri învinse, a sacrificiului acceptat fără crâcnire, plăcut doar lui Dumnezeu, în numele unei idei ce nu ţine seama de unicitatea vieţii individuale a învingătorului şi a semenilor lui. Este însemnătatea "ducerii crucii".
Ducerea crucii este o reconstituire a traseului parcurs cu mari dificultăţi, prin sacrificiul acceptat în numele unei idei ce ţine seama de unicitatea vieţii individuale a învingătorului care îşi exercită providenţa în faţa unei descoperiri măreţe.
Această ducere a crucii se prezintă drept ştiinţă şi viziune despre lume, fără să fie nici una nici cealaltă, mai degrabă punând în evidenţă un sentiment tragic în faţa existenţei, mai ales suferinţele ce trebuiesc îndurate, o tresărire covârşitoare a inimii, un zbucium al vieţii plin de un sens profund tragic. Ea ne aduce într-o stare de incertitudine în care nu mai ştim dacă destinul este sau nu ştiinţă şi viziune despre lume.
Pentru sufletul unui învingător, important este deznodământul suprem, nu drumul plin de suferinţă şi de primejdii, pe care trebuie să-l parcurgă sub îndrumarea unui Dumnezeu care oferă nemurirea doar celui ce sacrifică totul pentru El. Tocmai din acest unghi trebuie să concepem problema existenţei, adică din această aventură riscantă şi dureroasă a "ducerii crucii", o fărâmă eternă din suferinţa unui Dumnezeu care nu aparţine de nimeni, dar şi din perspectiva împlinirii existenţei supreme, prin finalizarea unei călătorii pe care nimeni nu o poate face în locul tău.
Mai trebuie să recunoaştem că trăsăturile esenţiale ale unui învingător sunt expresia firească a unui suflet agitat de conflicte foarte mari, de neconciliat, care îşi găseşte izbăvirea abia la finalul călătoriei. Aşadar, deosebirea dintre un învingător şi un pierzător are legătură cu acea privire aruncată în nowhere care parcă ghiceşte suferinţele ce-l aşteaptă, fiind totuşi hotărât să le îndure, fiindcă acesta îi este destinul dinainte ales de Dumnezeu. Învingătorul acceptă de bună voia, fără revoltă, a unui destin plin de încercări şi riscuri, prin împlinirea sacrificiului. Pe când pierzătorul îi opune o rezistenţă viguroasă.
Leadershipul este tăria de a te ridica la înălţimea şi responsabilitatea poziţiei pe care o deţii sub povara unui destin hotărât dinainte de Dumnezeu, ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, într-un ciclu de faptă şi răspuns care în loc să fie un sfârşit, este un început continuu de revelaţie.
Leadershipul care se impune în vederea stabilirii unui scop grandios poartă urmele unei dureri adânci, acceptată de bună voie, fără revoltă, fiindcă aceasta este împlinirea supremă a unui Destin unic, hotărât dinainte de Dumnezeu.
Ideea lui Columb era promisiunea unei lumi noi, în timp ce ideea lui Magellan era găsirea unui drum nou spre lumea nouă. Ceva s-a manifestat în sufletul lor ca un dar venit din altă lume. Amândoi s-au ridicat deasupra clipelor trecătoare, spre clipa duratei eterne. Ai impresia că amândoi sunt creaţia spontană a unei singure puteri, prezentată într-un spectacol despre captivitatea unui singur suflet aflat la graniţa dintre două lumi, acolo unde realul şi irealul devin imposibil de despărţit.
Vederea cu care îţi poţi instrui voința în privinţa a ce este urgent de înfăptuit în numele evoluţiei lumii este tocmai vederea cu care te-a înzestrat Dumnezeu ca să apreciezi distanţa dintre ceea ce e trecător şi ceea de durează în marea devenire a omenirii. Scopul poartă semnul stabilirii unei comparaţii între spiritele puternice şi cele slabe, călcând pe urmele unui personaj care influenţează opera divină, acceptând un destin care parcă se repetă la fiecare generaţie, în altă versiune.