ro  fr  en  es  pt  ar  zh  hi  de  ru
ART 2.0 ART 3.0 ART 4.0 ART 5.0 ART 6.0 Pinterest

Legea asului din mânecă

On Martie 13, 2010, in Legile Conducerii, by Neculai Fantanaru

La masa de joc, o partidă nu poate fi considerată pierdută câtă vreme mai ai o carte la îndemână.

Un singur vis, o singură dorinţă mistuitoare a avut Mahomed al II-lea: să întreacă cu mult faptele bunicului său Baiazid şi pe ale tatălui său, Murad, care au dovedit pentru prima dată Europei superioritatea militară a naţiunii turce. Şi, pentru a-şi putea dovedi calităţile reale de bun conducător, fapt ce l-ar fi putut propulsa rapid printre cei mai populari şi mai iubiţi sultani, s-a decis să cucerească cu orice preţ Bizanţul, ultimul giuvaier al împărăţiei lui Constantin Dragases (Constantin al XI-lea Paleologul).

Orbit de ambiţie, ahtiat după putere, după faima, el îşi construieşte o armată de aproape 150.000 de soldaţi, chemând sub arme toţi bărbaţii valizi din toate cele patru colţuri ale Imperiului otoman. Dar Bizanţul, ale cărui ziduri circulare de apărare erau extraordinar de rezistente, prevăzute cu creneluri şi deschideri, protejate cu şanţuri de apă, păzite de masive turnuri pătrate, nu poate fi cucerit deloc uşor. Niciun oraş din Europa nu era mai bine şi mai puternic apărat ca Bizanţul, acele blocuri masive de piatră sfidaseră toate maşinile de război cunoscute. Loviturile de berbece, proiectilele azvârlite de cele mai puternice mortiere şi culevrine ale vremii, rămâneau neputincioase în faţa acelor ziduri abrupte. Pe lângă asta, Constantin, ştiind foarte bine ce plănuieşte Mahomed, în ciuda mesajelor lui necontenite despre pace, ceru imediat ajutor lumii creştine din Europa.

Dincolo de mâinile de start

La ziduri puternice, tunuri puternice. Datorită celui mai ingenios şi mai experimentat turnător de tunuri din lume de la acea vreme, un român pe nume Orban, sunt construite la ordinul lui Mahomed, într-un timp foarte scurt, nişte tunuri imense, cu bătaie foarte lungă, ale căror proiectile enorme din piatră au puterea să dărâme zidurile dintr-o singură lovitură. O întreagă armată, un întreg popor, timp de două luni târăşte 20-30 astfel de coloşi spre Bizanţ. Bătălia începe. Zilnic zidurile sunt zguduite de o mulţime de proiectile, fortificaţiile ciuruite. Starea de spirit a bizantinilor e în suferinţă.

Dar speranţa nu se lasă niciodată prea mult aşteptată, ci se întrezăreşte chiar atunci când ai mai multă nevoie de ea. Ajutoarele din Europa îşi fac apariţia. Patru corăbii imense, bine înarmate, cu un echipaj destul de mare, încărcate cu tot felul de provizii, reuşeşte să pătrundă în portul sigur al Bizanţului. În acest moment Mahomed realizează că şansele lui încep să se reducă tot mai mult. Căci în sprijinul Bizanţului vor veni şi alte ajutoare în următoarele săptămâni, şi altele, şi altele, iar el va întâmpina tot mai multe oprelişti şi cine ştie, poate că nu va mai reuşi să cucerească oraşul, iar visul său va rămâne la stadiul de vis.

Când potul este imens, ori ai cărţi bune şi control asupra lor şi mergi mai departe, ori dacă nu te retragi

Un om puternic, ambiţios până la capăt ca Mahomed, nu poate fi înduplecat şi nici intimidat de nimeni şi de nimic. O dată ce şi-a propus un scop, oricât ar fi de greu de atins, el nu se lasă cu una cu două, atitudinea lui fiind tot mai dârză, dorinţa lui tot mai acerbă. Pentru Mahomed, cu cât potul e mai mare, cu atât tentaţia de a merge mai departe este mai mare, cu atât e nevoit să-şi pună la bătaie tot ce are el mai de preţ, cu atât se îndârjeşte mai mult să câştige, chiar dacă riscurile sunt prea multe şi prea mari.

Stăpânit de exaltare ca un jucător de pocker care ştie că nu-i lipseşte decât o singură carte pentru a câştiga partida, Mahomed nu mai stă pe gânduri şi intervine imediat energic.

Asta îi caracterizează pe conducătorii cel mai de temuţi - ei nu prea obişnuiesc să se împovăreze cu niciun fel de ezitări, ci trec la acţiune, lovind direct în inimă, pe neaşteptate, fără reţineri, toţi adversarii, anihilându-le orice urmă de rezistenţă.

Check-Raise

Nimic nu e mai greşit decât să judeci în mod greşit un om neînfricat şi abil, un adevărat jucător, care se pricepe cum să întoarcă în favoarea lui rezultatul.

Mahomed ştia că are o singură şansă să cucerească Bizanţul, dacă şi numai dacă cele patru vase creştine ar fi distruse şi scufundate imediat. Dar flota sa nu putea să pătrundă direct în golf, căci oraşul genovez Galata, a cărui neutralitate trebuia s-o respecte, stătea de strajă la intrare. Vasele creştine puteau fi atacate doar din bazinul interior, aflat dincolo de teritoriul genovez. Cum să aducă el oare flota în acest ochi de apă interior?

În timp ce în inimile asediaţilor plutesc bucuria şi speranţa, Mahomed a născocit un plan de-o îndrăzneală atât de fantastică încât ar merita pe deplin să figureze în istoria războaielor, alături de cele mai curajoase fapte ale lui Hannibal şi Napoleon.

Planul său genial, acela de a-şi transporta flota, sutele de vase peste pământul muntos, în interiorul golfului, a fost perfect realizat şi încununat de succes. Într-o singur noapte, în mai puţin de 10 ore, şaptezeci de vase au fost trecute dintr-o mare în alta peste munţi şi vai, prin vii, câmpii şi păduri.

A doua zi în zori, bizantinii, care n-au luat în considerare în planurile lor o idee atât de absurdă şi irealizabilă, au rămas stupefiaţi, nu înţelegeau cum s-a petrecut minunea.

Iar abia în acel moment de cumpănă, amândoi jucătorii, şi Constantin şi Mohamed, au ştiut precis care dintre ei este câştigător la „masa de joc” – acela care şi-a jucat cel mai bine ultima carte, acela care a fost mai chibzuit şi mai eficient, mai abil şi mai agil, Mahomed.

Câştigător nu e acela care are cărţile cele mai bune, ci acela care ştie să joace cel mai bine ultima carte

Victoria nu este obţinută de acela care are cărţile cele mai bune, ci de acela care ştie să le joace foarte bine pe cele pe care le are. Cred că istoria cuceririi Bizanţului de către Mahomed întăreşte acest lucru.

Mahomed nu s-a bazat pe hazard ci a riscat, întocmai ca un jucător de poker profesionist. Căci riscul, dublat de tenacitate şi abilitate, este cel mai mare atu al unui jucător. El a avut un as în mânecă, constând într-o idee genială de a ieşi din impas şi o strategie nemaipomenită de a o aplica. Numai datorită manevrei sale speciale din ultimul moment a reuşit să facă ceea ce nimeni altcineva nu mai reuşise – cucerirea Bizanţului.

Concluzie: Fără îndoială un conducător adevărat nu-şi doreşte să cunoască gustul amar al înfrângerii, ci numai extazul victoriei. Tenacitatea şi efortul, capacitatea de răspuns rapid, isteţimea şi abilitatea, sunt trăsăturile lui cele mai folositoare. Cel care însă nu e îmboldit de o ambiţie puternică şi nu are o minte trează nu va putea să ajungă câştigător în jocul numit Leadership.

A avea un as în mânecă, în acest context, înseamnă să dispui de capacitatea de analiză a situaţiilor şi de capacitatea de răspuns rapid adecvat, să ai întotdeauna alte alternative chiar dacă în aparenţă sunt nebuneşti şi par imposibile, să ai îndrăzneala şi curajul să le aplici în ciuda piedicilor aparenţe. Asul din mânecă este totdeauna elementul surpriză pentru adversari şi deci trebuie să te asiguri că-l ai întotdeauna la îndemână.



* Notă: Stefan Zweig - Orele astrale ale omenirii, Editura Muzicala, 1976.

 


Ultimele articole accesate de cititori:

  1. Alchimistul (II)
  2. Alchimistul (I)
  3. Tango to Evora
  4. Lily was here

Alatura-te Comunitatii Neculai Fantanaru
decoration
Despre | Site Map | Termeni si conditii | Parteneri | Feedback | RSS Feeds
© Neculai Fantanaru - Toate drepturile rezervate

Like Us On Facebook

Subscribe to us