Legea vederii care nu se pierde

Cu cât obiectul privirii se află la o distanţă mai redusă, cu atât percepţia importanţei sale se reduce la trăiri şi sentimente.

Scaunul pe care stau aşezat chiar acum la birou, acelaşi scaun pe care de atâtea ori sensibilitatea mea artistică l-a perceput drept o operă de artă, o realitate însufleţită cu care am legat o prietenie durabilă, nu a fost gândit doar ca structură de sine stătătoare, ci ca singularitate a unei teme pragmatice care invită la o călătorie labirintică unde simţi că intri în dialog cu spațiul și materia din care provin lucrările marii Creaţii.

Cuprinzându-l cu vederea care vine şi pleacă, în contradicţie cu orice reprezentare ştiinţifică, îmi dau seama că mă apropii cu respect, cu sfială, cu răbdare, de condiţia primordială a artei: construirea unei viziuni sincere care să inspire o poveste.

Să-i devin prieten, cel mai bun confessor, acum când prietenia este mai scumpă decât aurul şi mai puţin pură ca o culoare vie, acum când ridici din umeri ca răspuns la tot ceea ce ochiul vede, dar nu simte, şi totuşi să pretind c-am ajuns în acel prag al gândirii în care imaginația mi se concentrează doar asupra conținutului însufleţitor, fără să-i descopăr lumea misterioasă înfăţişată într-o amintire comunicată dincolo de cuvinte, este similar cu a surprinde mirajul unei lumi debusolate în care artistul se confundă cu propria lui creaţie.

Iar, dacă cumva aş schimba culoarea din backgroundul vederii mele, atunci obiectul privirii mi-ar părea la fel de semnificativ ca un portret pictural care cântăreşte în greutatea timpului deznădejdile, îndoiala, dezolarea unei existenţe cu totul imprevizibile. Da, este ceva emoțional, o legătură sufletească între noi doi, mai ales între obiectul privirii şi obiectul evaluării unei lumi oarbe, dar simţitoare, al cărei continuum nu este alcătuit din personaje recurente sau fire narative, ci mai degrabă este compatibil cu evoluția unei stări de spirit, a unei idei, a unui context al toleranţei reciproce în care distracţia şi voia bună sunt la ele acasă.

Leadership: Creaţia ta se orientează asupra noţiunii de simultaneitate afectivă cuprinsă între un Sine care transcende diversitatea obiectelor materiale şi un Sine care transcende realitatea din mintea observatorului?

Iată cât de departe m-a adus obiectul privirii mele, cât de mult s-a impus scaunul acesta asupra spiritului meu artistic, cu acea forţă magnetică, asemănătoare unui perpetuum mobile, dătătoare de simultaneitate într-un câmp de referinţă inerţial, constant în timp, care are atât influenţă cât şi memorie. Încă nu-mi dau seama dacă, văzându-l cu ochii supuşi regulilor de combinare ale culorilor şi de amestecarea nesăţioasă a principiilor contrare, sub pavăza frumosului, nu cumva îi lipsesc cele două abisuri: viaţa fără de moarte şi efectul creativ accentuat într-o artă simbolică.

Iar dacă l-aş descrie în culorile cele mai tari, ca pe-un prizonier al obsesiei pentru frumos, un pensiero prevalente che richiede attenzione e che provoca un lavoro mentale prolungato, abordând orice temă din perspectiva propriilor senzații și percepții, atunci probabil mi-aş găsi oglindirea stilului de interpretare a realităţii în resortul satisfacţiei de a pretinde că pictez doar ceea ce văd, fără să văd ceea ce este important de văzut.

Situându-mă parcă dincolo de prezent, într-un spaţiu al creaţiei, al reflecţiei şi visării, scaunul îmi cântăreşte memoria trecutului, încă de când l-am zărit cu ani în urmă la un "Mobilo Expo", şi coincidenţa este prea frapantă, prea revelatoare ca să alung ideea unui cadru de perspectivă pentru desenele şi picturile inspirate din dorinţa de a-mi crea un profil alternativ de utilizator al realităţii subiective. S-ar zice că îmi simte stările psihice dincolo de manifestările de creaţie, revendicându-şi locul eroului într-un roman al lui Paul Auster:

Este ideea de a fi acolo, de a se afla între cei patru pereţi, de a respira acelaşi aer ca şi scriitorul care vede în el un artist înainte de a deveni, propriu-zis, un artist. De acum înainte, îşi spune el, orice se va întâmpla va influenţa orice altceva. La un moment dat cineva o să bată la uşă. Artistul se va apropia de mine, luând locul scriitorului, şi dintr-o dată se vor şterge toate distanţele, lucrul şi gândul devenind unui şi acelaşi. Orice, numai să nu întrerupă curgerea cuvintelor pe o pânză a cărei lectură se desfăşoară sub forma unei descifrări, căci în acest fel restul fiinţei sale se poate bucura de libertatea de a se uita prin cameră, de a observa observabilul, de a gândi, fără ca în tot acest timp să-şi abată atenţia de la o identitate plină de: "Sunt lipsită de valoare".

Leadership: Creaţia ta face posibilă percepţia „lucrului” privit ca având multiple părţi sau determinaţii, în acord cu partea de suflet care îi lipseşte acelui lucru?

Trainic, recunoscut de existenţa unei singularităţi prea des dispreţuite, confirmat de realitatea unei vederi care nu-şi înşeală ochii atunci când trebuie percepută o construcţie stabilă şi predictibilă, scaunul meu de birou aşteaptă de la mine o atenţie numită Prelinahveh Gandattva (o expresie a solidarităţii faţă de stil şi formă, aliate cu senzaţia iluminări interioare) ca să se poată încadra în prim planul unei creaţii ce nu trebuie trecută cu vederea. Aşadar, mă simt recunoscător c-am făcut dintr-un lucru uzual o formă de conectare cu lumea mea interioară, fără să-mi trădez instinctul de a sorbi efectiv din instantaneele realităţii, căutând, găsind, alegând, unind toate forţele artei într-o singură viziune: Interserenza Asetothysion, that "nothing" can remain hidden.

Drag scaun, mai mult decât crezi că eşti, tu reprezinţi acea parte dintr-un personaj plin de sentiment, ce se face simţită doar prin text şi acţiuni. Ţie îţi datorez aceste rânduri, simţirii pe care ai degajat-o prin conexiunea minte-suflet, o simţire reflectată în forma unei trăiri subiective, proprii şi unice. Nu, n-am trecut cu vederea prezenţa ta întocmai ca mulţimea distrată şi nepăsătoare, întocmai ca oamenii aceia de vază care pozează în atotcunoscători, dar care nu pot atinge înălțimi spirituale prin activități creative. Te rog să ţii cont de asta, şi să-mi sporeşti confortul când lucrez la birou.

Iar tu, drag cititor, dacă n-ai văzut ce este înăuntrul scaunului pe care te aşezi zilnic, dacă n-ai simţit ce simte el când zorii îţi tulbură simţirea, dacă nu l-ai privit ca pe-o operă de artă recompusă în permanenţă din emoţii, dacă nu i-ai oferit partea de suflet care lui îi lipseşte, partea aia de suflet pe care o pui în câteva cuvinte cărora emoţiile să le dea aripi de Prometeu, atunci probabil n-ai înţeles că materia este energie transformată în ceva tangibil, fizic.

Te îndemn, deci, să priveşti fiecare lucru cu care interacţionezi, la fel cum îmi privesc eu scaunul de birou: ca o tentativă de depăşire a dilemei figurativ-nonfigurativ.

Trecerea de la viziune la creaţie poate lua în calcul ideea că leadershipul este o formă de conectare cu lumea ta interioară, pornind de la observarea unui lucru aparent neînsemnat, dar care facilitează conturarea imaginii de sine şi a imaginii despre lume, făcând ca imaginea pe care o promovezi să fie pe măsura simţirii care traversează și metamorfozează fiecare artist.

Legea vederii care nu se pierde se referă la capacitatea artistului de a percepe o realitate pe care ochiul nu o poate scăpa din vedere, acea realitate cuprinsă în dimensiunea lucrurilor despre care simţirea şi fantezia au întotdeauna ceva nou de spus.