ro  fr  en  es  pt  ar  zh  hi  de  ru
ART 2.0 ART 3.0 ART 4.0 ART 5.0 ART 6.0 Pinterest

Mai multă aplecare pentru temeiurile minţii

On Iunie 04, 2013, in Leadership X3-Silver, by Neculai Fantanaru

Orientează gândurile omului spre ceva care este mai presus de exigenţele sale, deviind acea urmă de contrazicere care îi amplifică incoerenţa în gândire şi acţiune.

Ştiu că mă urăşte fiindcă are nevoie de mine, iar eu o urăsc fiindcă este plină de aroganţă atunci când ar fi trebuit să fie plină de bunăvoinţă. Trebuie să fi simţit ceva extrem de puternic, devreme ce dă curs propriei sale aprehensiuni. Dar în acelaşi timp cred că a adulmecat un stimulent însufleţitor care îi potoleşte nemulţumirea adunată în ea de atâta amar de vreme, care îi potoleşte setea de a-şi satisface vanitatea.

O remuşcare intensă pare care-i dă forţa de a se angaja într-o depăşire de sine. O zvâcnire de rebeliune. O presiune puternică venită din afara propriei zone de confort material, subordonat unei etici profesionale. Iar în această clipă de maximă încordare, în care totul din ea depinde de rezultatul teribilei explozii de raţiune şi simţire, în această clipă în care încercarea de a se redresa după atâtea eşecuri devine o opţiune demnă de luat în seamă, are loc o inversiune de perspectivă.

O poftă cumplită de se înălţa deasupra ei însăşi, de a-şi depăşi limitele în care a fost constrânsă să trăiască, pare c-o năpădeşte.

În ea se produce o reacţie. În care activitatea moleculelor reactante se realizează prin absorbţie de energie luminoasă. Ansamblul ei căpătă o altă nuanţă, flacăra deşteptării se aprinde. Glasul devine mai surescitat. O nesiguranţă îi dezvăluie intenţia. Căci tot mai mult se agaţă de acest cuvânt magic, flămând de răspunsuri: “Cum?”, care-i asigură un disconfort straniu, învăluind-o apoi într-o tăcere neînţeleasă.

Dar, vai, cum de nu mi-a trecut prin minte gândul acesta nebunesc, cum de am neglijat partea aceasta înălţată a punţii care ţine laolaltă elementele aparent disparate dintre noi? Gândul că trebuie să împărţim credinţa de a reuşi, palpită nestăpânit în mine. Iar în timp ce eu tremur de emoţie la acest gând, ea tremură de îndoială.

Ceea ce este ascuns în mine se revede tot mai mult în ea însăşi.

Zgomotele de fond ale inimii care condiţionează deschiderea

Am reuşit cu ajutorul Laurei să pătrund în camera diamantelor. Am reuşit împreună. Dar acum ea este cuprinsă de spaimă. Simt o remuşcare din partea ei, un sentiment de reţinere, o ezitare a conştiinţei. Trebuie să menţin răsuflarea acestei fiinţe vii, să completez neîntârziat acel ceva care simt că-i lipseşte, să schimb natura ei de a fi.

Mă întărâtă trufia şi laşitatea, frica ei de a-şi continua traseul pe care îl imaginasem împreună. Firea ei este stăpânită de pofta de a domina acest joc al contrariilor, de a mă birui printr-un comportament sfidător, alteori printr-un egoism exacerbat. Rezist destoinic reproşurilor ei. Simte, desigur, că dorinţa mea irefutabilă şi nestingherită de a duce la bun sfârşit planul nu porneşte din lăcomie de bani. E altceva la mijloc, mai presus decât diamantele.

Mă privesc pe mine însumi, îmi ascult cu atenţie inima, ceva mă frământă groaznic. Simt că am devenit contrariul a ceea ce-i spunea odată pastorul Gabriel Damours regelui Henric al IV-lea: “Izbuteşti să prinzi în plasă oamenii.” Acum, eu eram cel prins în plasă, în propria mea plasă - a neputinţei de a controla emoţiile complicei mele, care trebuie să recunosc, mă influenţau.

Este extrem de dificil să separ semnalul cerebral care îi comandă închiderea în ea însăşi, de zgomotele de fond ale inimii care îi condiţionează deschiderea. Chiar şi un super-expert în persuasiune ar trebui să muncească enorm pentru a devia acea urmă de contrazicere care face ca totul să fie incoerent la ea. Şi cu greu ar reuşi să-i orienteze acţiunile spre ceva ce este mai presus de exigenţele ei: gândirea şi urma de loialitate rămasă.

Totuşi, sunt sigur că omul care i-a putut recunoaşte calităţile, singurul din toată lumea care a putut s-o înţeleagă, sunt eu. Femeia aceasta, chiar dacă ai sfărâma-o ca pe un ciob de sticlă, tot ar trebui să o admiri, căci totul în ea emană o strălucire aparte. Dar un astfel de om căruia i se încordează trăsăturile de la prima pală de vânt, dacă nu reuşeşti să-l schimbi, te schimbă el pe tine.

Leadership VS Omul supus extremelor

O remuşcare intensă îţi dă forţa de a te angaja într-o depăşire de sine? Eşti acaparat de o presiune puternică venită din afara propriei zone de confort? O poftă cumplită de te înălţa deasupra ta însuţi pare că te năpădeşte? Ceea ce este ascuns în tine se revede tot mai mult în ceilalţi?

Problema greu de rezolvat a căderii în gol, dacă o pot numi aşa, apare atunci când omul alunecă spre una din extremele de “a fi” şi îşi neagă cu obstinaţie individualitate. Atunci când i se pare că a dăruit destul şi nu a primit suficient. Sau, invers, când nu dăruieşte nimic, dar consideră că i se cuvine totul. Aceste extreme necesită şi o altă analiză, una calitativă şi comparativă cu leadershipul.

Dacă omul este supus unei anumite presiuni, de ordin moral, emoţional sau material, care-i nu dă forţa de a se angaja într-o depăşire de sine, probabil acest lucru se datorează circumstanţelor şi greutăţilor întâmpinate pe parcursul timpului. Dar se datorează şi unui anumit mod specific al celorlalţi de a reacţiona, încadrându-l într-o categorie a bizarului, dintr-o lipsă profundă de înţelegere.

Consider că ceea ce influenţează în mod fundamental şi incontestabil gândirea omului, care aşteaptă doar o formă de ajutor pentru a “renaşte”, sunt reacţiile nepotrivite în raport cu nevoile şi aspiraţiile lui.

Un soi de lege a acţiunii, a schimbării şi a strădaniei care stăpâneşte infinita lume interioară a omului, ce poate facilita intrarea lui într-un ritm normal de funcţionare. Iar această lege, având la bază un concept simplu: “Decât să fii altcineva, mai bine fii tu însuţi”, întăreşte ideea că absenţa oricăror conflicte interioare este condiţia esenţială pentru accederea la excelenţă. Bineînţeles, la această schimbare de mentalitate, o contribuţie esenţială o are liderul şi echipa lui.

Îmi vine în minte un citat care îmi este de folos în această ecuaţie cu multe necunoscute a omului : “Nu se întâmplă nimic până când persoana care simte impulsul nu iniţiază procesul.

Leadershipul nu are la bază atât reguli şi principii predefinite, cât mai degrabă idealurile de judecată şi de înţelegere a omului din spatele regulilor şi principiilor care îl guvernează în relaţia cu ceilalţi oameni.

Leadershipul trebuie să depisteze acele caracteristici fundamental semnificative ale omului, să-i perceapă punctele tari şi slabe, să le ierarhizeze după multiple criterii şi, în final, să iniţieze procesul lui de transformare, dându-i impulsul de a se angaja într-o depăşire de sine - benefică tuturor şi lui însuşi.

Leadership: Aduci la numitor comun adevăratele elemente care pot să încurajeze stabilirea relațiilor?

Ceea ce este ascuns în tine se întrezăreşte tot mai mult doar în acei oameni care ajung să te înţeleagă foarte bine. Bineînţeles, asta este admis doar când funcţionează principiul “Cine se aseamănă, se adună.” Neglijând partea aceea înălţată a punţii care ţine laolaltă elementele aparent disparate dintre tine şi ceilalţi, nu vei reuşi niciodată să aduci la numitor comun adevăratele elemente care pot să încurajeze stabilirea relațiilor cu ei.

Gândul că trebuie să împărţiţi credinţa de a reuşi, palpită nestăpânit în tine? În timp tu tremuri de mânie la acest gând, cei de lângă tine tremură de îndoială?

Acest aspect demn de luat în calcul reprezintă doar o cutumă care bântuie des prin societate, şi care nu îndeamnă la participare, ci la supunere şi conformitate. Or consistenţa leadershipului depinde de forma evolutiva a parteneriatului care uneşte cele două fundaţii cu rol de susţinere, configurate după capacităţile fiecăruia de a fi „apărătorul” celui de alături.

Deci, în acest caz, consistenţa leadershipului este mai degrabă de ordin intern, psihologic, decât de natură propriu-zis tehnică sau strategică. Ea condiţionează deschiderea omului spre un nou fel de a fi care să-l conducă spre deplinătate şi desăvârşire, implicând prin aceasta alungarea acelui sentiment de reţinere, de remuşcare, care îi îngrădeşte gândirea şi îi opreşte transformarea.

Mai multă aplecare pentru temeiurile minţii priveşte necesitatea unei noi abordări a omului în conformitate cu o normă general acceptată de ceilalţi oameni din jur. La rândui ei, această abordare cere implicare şi participare, nu supunere oarbă în faţa cerinţelor de schimbare - care pot să perturbe temporar zona lui de confort.

Aşa cum un sistem, pentru a deveni cibernetic, trebuie să-şi organizeze elementele într-un subsistem de comandă şi într-un sistem de execuţie, tot astfel actul de transformare al omului, absolut necesar abordării leadershipului la nivele superioare, trebuie să se producă paşnic în el însuşi. Si se poate produce doar prin eliminarea confuziilor ce pot interveni ca factori demotivanţi în sistemul lui de funcţionare, deviind acea urmă de contrazicere care îi amplifică incoerenţa în gândire şi acţiune.

Cunoaşte omul şi frânează-i impulsurile care iniţiază procese nedorite, uneori chiar destructive.


Notă: “Flawless (2007)"

 


Ultimele articole accesate de cititori:

  1. Alchimistul (II)
  2. Alchimistul (I)
  3. Tango to Evora
  4. Lily was here

Alatura-te Comunitatii Neculai Fantanaru
decoration
Despre | Site Map | Termeni si conditii | Parteneri | Feedback | RSS Feeds
© Neculai Fantanaru - Toate drepturile rezervate

Like Us On Facebook

Subscribe to us