Maiestatea sa Eisenstein îşi păstrează maiestatea

Încearcă să dai sens unei experienţe de creaţie plină de "vederi" exterioare, înainte de a-ţi depăşi limitele.

Regizorului rus Serghei Eisenstein, căruia i s-au propus subiecte alese special astfel ca să fie nevoit a le refuza, este acum vehement atacat pentru că nu realizase de mult niciun film.

Nemulţumirile marelui regizor continuă însă. Invitat în continuare la serbarea de aniversare a 15 ani de existenţă a cinematografiei sovietice, Eisenstein primeşte o mai mică distincţie decât colegii săi, cărora li se acordă ordine şi titluri mai înalte. Printre ei se număra Podovkin, Dovjenko, foştii sale elevi, fraţii Vasiliev, sau chiar fostul său asistent Alexandrov.

A doua zi, ca preşedinte al consfătuirii, rosteşte un discurs de închidere. Răspunde ponderat unor atacuri. Se angajează să reînceapă munca de creaţie. Peste câţiva ani îşi va aminti cu ironie atmosfera cenuşie...în anii de după 1930, care încerca să cuprindă pe toţi, uniformizând creaţia. Evident, aşadar, că supunerea sa conformistă de acum nu este reală. Nimeni nu ştie – şi nu trebuia să ştie – ce se petrece în sufletul său. Sfinx imperturbabil, Maiestatea sa Eisenstein îşi păstrează maiestatea. *

Leadership: Poţi să stabileşti o corespondenţă între interioritate şi subiectivitate, construindu-ţi o imagine solidă şi benefică din compoziţia unei opere de artă care mişca lumea cu plasticitatea unui sentiment de pace totală?

În final am înţeles că tot ceea ce noi percepem ca fiind important este doar iluzia unei biruinţe de-o clipă, este trăirea experienţei unei realităţi care transcende ceea ce este trecător şi care mişca doar ceea ce nu se vede, este radiografia unei normalităţi stabilită de ceilalţi. Şi, mai cred că nu vom reuși niciodată să ne atingem potențialul maxim dacă vom permite ca tot ceea ce percepem ca fiind important să depindă de aprobarea şi reacţiile celorlalţi, mai ales dacă conştientizam necesitatea unei libertăţi de exprimare necondiţionate.

Pe această cale trebuie să subliniem necesitatea unei corespondențe între artă și spiritul unei morale de tip "stăpân", nu sclav, care inventează forme noi de gândire, conturând natura unui început puternic în ce priveşte realizarea distincţiei dintre ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept, dintre ceea ce e trecător şi ceea ce e definitiv. Tocmai în numele unei morale de acest tip va trebui să respingem sentimentul unei eventuale vinovăţii în cazul în care părerea celorlalţi nu coincide cu viziunea pe care dorim să o extindem în lume.

Când eşti atacat din toate părţile de critici dure şi ironii fine, este bine să fim ponderaţi în răspunsuri şi să ne construim o poziţie de Sfinx imperturbabil, lăsându-i pe ceilalţi să constate ei înşişi ca sunt nedrepţi în aprecieri. Aici intervine corespondenţa dintre interioritate şi subiectivitate.

Interioritatea este o dimensiune inerentă a creaţiei şi a creativităţii care nu se lasă redusă la tăcere, o îmbinare perfectă între fineţe şi forţă. Iar subiectivitatea este potenţialitatea de a produce o transformare la nivel de ceea ce livrezi într-un mod în care gândirea ta, minunatul dar al creaţiei tale, va lua prin surprindere auditoriul.

Îndrăgit este acela care a avut curajul să se supună rigorilor unui intelect care refuză orice convertire la un adevăr exterior, la statornicia sau neschimbabilitatea exterioară.

Un regizor autentic lucrează în spiritul unei noi viziuni asupra lumii, dintr-o năzuinţă spre certitudinea necondiţionată a unei exactităţi în interpretarea realităţii, ştiindu-se apt pentru a face bine diferenţa dintre ceea ce se dezvăluie ca real, puternic, real şi semnificativ, şi ceea ce e lipsit de aceste calităţi.

De multe ori, regizorul trăieşte limita interpretării unui subiect de viaţă în arta sa, acţionând ca un filtru pentru eliminarea contrastelor exterioare şi prelungirea lumii sale interioare, însă fără a limita percepţia asupra realităţii înconjurătoare.

Mai mult decât atât, un regizor are capacitatea să se definească drept un personaj caracterizat de plasticitatea unui sentiment de pace totală atunci când reuşeşte să pună în vibraţie, prin intermediul creaţiei sale, fenomenul numit rezonanţă: între ceea ce se evidenţiază prin imagine şi ceea ce se crede.

Un regizor ştie că sentimentele Ego-ului său sunt reacţiile la accidentele obişnuite ale vieţii, purificate de scopurile vitale ale unei demonstraţii de veridicitate, deci el nu este atins de remuşcarea unei vine pe care nu o poate compensa ori ispăşi datorată necunoaşterii realităţii.

Cunoaşterea cea mai aleasă coincide cu acea linişte imperturbabilă a spiritului pe care o caută oamenii dispuşi să înţeleagă faptul că tot ceea există în realitate, şi care poate fi transpus într-o operă de artă, nu trebuie să se supună rigorilor spiritului critic născut din conştiinţa unei limite care nu trebuie depăşită.

Cum spunea cineva pe o pagină de internet: “Am înţeles că fiecare om pe care îl întâlnesc este acolo pentru că are un rol şi un mesaj pentru mine, şi indiferent dacă îmi frânge inima sau îmi provoacă cea mai mare bucurie, trebuie să-i mulţumesc în egală măsură."

Maiestatea sa Eisenstein îşi păstrează maiestatea ştiind că tot ceea ce vine din exterior nu se poate repercuta asupra lumii sale interioare. Un regizor de acest fel rămâne devotat adevărului şi canalizării lui în interior, către sine însuşi, dar nici nu contestă intervenţia unor forţe exterioare de gândire.

* Notă: Ion Barna - Eisenstein , Editura Tineretului, 1966.