Memoria unei gândiri prăfuite

Ceea ce vezi la un om devine un mod de explorare a vizibilității de dincolo de aparențe, dacă ești conștient de adâncimile care îi definesc ființa.

În urmă cu vreo săptămână, cu totul întâmplător, am revăzut unul din profesorii mei din facultate. Părul cărunt, tuns periuță, cu vreo 20 kg în plus peste media bunului simț, mergând cu pași greoi, cu ochii veseli, dar care trădau o anumită îndoială, ca și când omul ar fi fost conștient de propriile sale nedreptăți, dar încerca să le ascundă cu un zâmbet fără griji. Mă uit la el, îl cercetez din ochi, și observ că are multe probleme de ordin medical, mai ales știind că a suferit vreo două AVC-uri. Deci cu capul sigur nu stă bine.

Bun, dar ce spune privirea lui neliniștită, bine ascunsă în spatele unui zâmbet delicat, amabil, zâmbet care de multe ori ia naștere din umorul savuros și se termină într-o apoteoză lamentabilă? Citiți mai departe !

I-am spus că vremea profesorilor universitari a trecut. Inteligența artificială precum ChatGPT sau BARD sunt instrumente absolut necesare pentru a învăța singur, despre orice, fără să mai urmezi vreo facultate. Deja elevii din liceu preferă să învețe singuri cu ajutorul pluginului CK-12 Flexi din versiunea ChatGPT4, decât să mai plătească meditațiile exorbitante, intense și deloc lămuritoare. Studenții nici nu mai merg la cursuri, învață totul singuri cu ChatGPT. Pur și simplu, explicațiile și modul de organizare a învățării oferite de Inteligența Artificială sunt mult superioare față de orice sistem școlar sau universitar tradițional.

Zdruncinat, înmărmurit, aproape cu lacrimi în ochi, domnul profesor știe prea bine că generația lui, ultima de profesori, este în declin. Totuși, îmi răspunde, cu capul puțin plecat, ca și când ar fi vrut să ascundă realitatea: "Nu prea te ajută AI, mai trebuie să gândești." Și știți cum a spus-o? Cu un ton din acela de mândrie, demn de strigătul eroului din război, care lasă să se înțeleagă că, la o adică, el este un mare gânditor și mare cunoscător.

Ai avut vreodată parte de o experiență în care o imagine, aparent fără conținut, a devenit dovada clară a existenței unei lucrări de la care nu se așteaptă răspuns?

M-au frapat îndeosebi cuvintele "trebuie să gândești", ca și când ar fi fost spuse de un geniu, ceva strâns legat de săvârșirea unui fapt măreț, culminând cu vreo realizare dincolo de orice așteptări. Tocmai din acest motiv, cuprins de curiozitate, am căutat pe Google numele domnului profesor, poate găsesc ceva interesant. Și, ce-am găsit? Ei bine, primele 3 rezultate afișează CV-ul domului profesor. Deci, s-ar spune că CV-ul e cel mai important lucru care iese în evidentă despre domnul profesor. Apoi, următoarele câteva rezultate afișează titlurile unor cărți învechite, dar, atenție, nu și conținutul lor.

Iată, deci, un gânditor fără conținut.

Citind CV-ul măreț al domnului profesor, pe webcache Google, unde nu se șterge nimic, aflăm că este posesorul unui doctorat. Dar, Hocus Pocus, unde este doctoratul? Internetul nu știe nimic despre lucrarea marelui gânditor, lucrare care totuși l-a ridicat în funcție, oferindu-i atâtea beneficii de-a lungul timpului. Practic, existența acestei lucrări este pusă sub semnul îndoielii.

Și știți cu ce seamănă lipsa dovezii existenței acestei lucrări de doctorat? Este ca și când ai promova examenul de bacalaureat, fără să te prezinți la examen. Cu alte cuvinte, marele dottore ar trebui să dea socoteală pentru cel puțin o fraudă colosală, un plagiat sau o teză fără valoare, poate chiar una inexistentă, de care se fac vinovați și alții profesori, care nu și-au publicat nicăieri lucrările.

Imaginea pe care ți-ai construit-o devine dovada clară a existenței unei creații care provoacă o simțire profundă, dar nu stimulează conștientizarea virtuților tale?

Atenție mare: acesta este modelul de profesor care rostește cuvinte de genul "trebuie să gândești", dar care nu are absolut nimic de arătat ! Or ca să ajungi un mare gânditor, trebuie să urmezi sfatul lui Goethe care îi declara unui prieten de-al său: "Ca tu să devii un compozitor, trebuie să fi studiat armonia și contrapunctul timp de 11 ani, încât să ajungi să supui spiritul inventiv, regulelor, când se vor deștepta imaginația și sentimentul."

Ți-aș da nota 1 domnule profesor, cu indulgență, dacă ai fi publicat "minunea" minții tale pe internet, deci doar pentru prezență te-aș puncta. Însă pentru că îți este rușine de fapta ta, și o ascunzi de atât amar de vreme, atunci ești elev de repetenție. Da, ești doar un repetent fără valoare în lume, la fel de insipid și necunoscut ca și lucrarea ta, la fel cum sunt aproape toți ceilalți profesori universitari care nu și-au publicat doctoratele. Prea mulți escroci și profani sunt în universitățile din România.

Poți surprinde într-o singură imagine, prin aspectul vizual, emoțiile omului prinse în vulnerabilitatea care însoțește un Ego supraestimat?

Acum, continuându-și spusele și încercând să argumenteze ceva, el simțea parcă nevoia unei justificări a acestei reluări de opinie, făcând parcă un efort să-și amintească ceva, cât de puțin, din realizările sale. Memoria nu-l trădase, oare câte evenimente a trăit el în acest timp, ce fapte, ce experiențe, ce realități s-au suprapus peste imaginile profunde, ascunzându-le în suflet?

Totul a devenit dintr-o dată, din nou mai viu, clar și nebulos, ca amintire îndepărtată, printre care mai apare, miraculos ca o speranță, soarele. Eu însumi, încercând să trăiesc ceea ce profesorul retrăia în gând, printre amintiri și povești de viață, am fost cuprins de febra ciudată a neputinței de a ști, de a egala, de a înțelege totul, pentru că așa începe incursiunea într-o lume enigmatică. Cu întrebarea: "Cine sunt eu cu adevărat?"

Oamenii vorbesc adesea din memorie, depanând experiențe și reflecții, așa încât să nu mai repete greșelile, sau poate ca să se dezvinovățească, să se justifice, încât să găsească o scuză, să-și mascheze greșelile pe linia unei retrageri strategice. Repetându-și întruna, ei învață să creadă în cuvintele salvatoare, care cumva îi disculpă, nu le trădează lipsa de înțelegere. Iar când memoria îi trădează, și se întâmplă asta des la o vârstă, în momentele de neclaritate, atunci ei își compun imagini reconfortante de învingători.

Ai experimentat vreodată o simțire profundă în fața unei imagini ce scoate în evidență relațiile cauză-efect ale acțiunilor care nu sunt în favoarea dezvoltării calităților personale?

Majoritatea profesorilor universitari habar nu au ce este de fapt știința, sau de ce ar putea deveni ea act de gândire. Căci primul pas ca să înțelegi cunoașterea este s-o salvezi. Al doilea pas este s-o faci cunoscută. Apoi să te folosești de ea în mod chibzuit, în acord cu ce-ai învățat de la alți, la egalitate cu ce-ai deprins din experiențele tale.

Iar exprimări de genul "trebuie să gândești" sunt ușor pripite, căci pentru cine este cu adevărat cunoscător ele reprezintă niște drumuri lungi, marșuri făcute pe ploaie sau pe cărări troienite și bântuite de viscol. Numai creierele îndobitocite în direcția unui Ego supraestimat nu știu să facă distincția între adevăr și îndoială.

În timp ce-mi vorbea, cu atâta fervoare, ceva în mine înregistra un soi de enigmă. Și totuși, habar nu aveam de toate lucrurile astea, le-am înregistrat, am rămas câteva secunde impresionat, dar...oh ! nu se poate, nu am cum să rămân în permanență impresionat.

O parte a memoriei îl trădase pe domnul profesor, o parte a gândirii sale a dat din umeri, nestingherit și, ca și când ar fi vrut să ocolească un zid greu de trecut. Din acest motiv, nu are rost să caut vreun supraviețuitor al luptei dintre cunoaștere și necunoaștere, dintre adevăr și iluzie.

Lumea are la fel de mulți gânditori pe cât are și muște care trag la tot ce înseamnă mizerie. Eroi necunoscuți printre miile de martiri care sunt acum țărână. Eroi care n-au înțeles lupta, care habar n-au avut ce-i ăla război, pentru că tot ce-au întreprins au fost doar niște fărâme de interes nesincer, o aparență, lipsiți fiind de conținut autentic sau de o înțelegere aprofundată a ceea ce implică cu adevărat un război. Tot ce-am scris aici este o critică la adresa superficialității sau falsității angajamentului lor.

Creația căreia îi dai viață poate să trăiască în umbră, fără a-și dezvălui adevărata esență?

Din dorința de a fi cât mai autentic, domnul profesor, marele filozof, a sfârșit prin a deveni propriul său regizor, interpret și spectator unic. Vorbea cu chip de atotștiutor, fără să ofere dovada propriei expertize. La urma urmei, cunoașterea este o aventură devenită datorie pioasă, un soi de călătorie sacrală care dezvăluie tainele ascunse ale înțelegerii profunde. Și apoi, senzația aia ciudată, dureroasă, a reconstituirii unei fărâme de adevăr, fie ea și fragilă. Ca să înțelegi ceva, trebuie să fi participat la vreun război, să auzi realmente bubuitul tunurile, șuierul gloanțelor, tot infernul de zgomot, fum, foc, groaza și moartea.

Asta i-a lipsit domnului profesor toată viața: curajul de a trece, cu adevărat, prin foc și sabie. Totuși, când l-am revăzut, părea bântuit de obsesii napoleoniene, schilodit sufletește de tendința măreției, dominat de dorința de a părea mai mult decât este cu adevărat. Impostoare, înșelătoare, intrigantă, gândirea nu i-a permis să conștientizeze faptul că în marea ecuație a lumii el este la fel de mic și de neînsemnat, total necunoscut ca și propria lui teză de doctorat, creație de care nimeni nu știe nimic.

De atâția ani, supraviețuitorul unei conștiințe halucinante poartă cu el, zi de zi, umbra unei obsesii: memoria unei stime de sine înalte, pe care eu am încercat s-o răscolesc prea mult. Da, am rememorat aici întâlnirea cu eroul lui Cervantes în lupta cu morile de vânt, și nu-mi pare rău că morile de vânt au rămas doar niște simple iluzii. Și cunoașterea unora este tot o mare iluzie, la fel ca și existența lor.

Chiar în acest moment încerc să trag o concluzie, un fel de filozofie susținută cu bună cunoaștere, pe care o fac cunoscută lumii:

"Bat la poarta unei case și nu răspunde nimeni. Strig, apăs pe clanță, poarta nu e încuiată, înseamnă că o fi cineva acasă? Sau este doar o locuință goală, părăsită, lăsată în lumea ei măruntă și trecătoare? Ce are ea atât de interesant să-mi povestească? N-am considerat că merită să-mi spună ceva precis, așa c-am plecat mai departe..."

O creație care nu se dezvăluie ascunde esența falsă a creatorului său, adesea ascunzându-se din cauza plagiarii sau escrocheriei. Mai bine zis, un creator care își ascunde creația este sabotorul unei imagini care ar putea să dezvăluie adevărul propriei inutilități și a lipsei de valoare.

Memoria unei gândiri prăfuite lasă în urma ei amintiri uitate, ignorate, care nu se mai întorc. Ea aparține omului gol pe dinăuntru, lipsit de conținut, dar cu pretenții de mare cunoscător și gânditor, care nu a reușit să anime propriile realizări cu "o viață fără de moarte".