Nuanţele de adâncime ale fiinţei stăpânite de imensitatea judecăţii

Oferă posibilitatea ştiinţei tale de a se construi în jurul raţiunii creatoare, experimentând acea expansiune a percepției despre tine care nu precede dedublarea.

Evoluţia ştiinţei mele era posibilă doar printr-o mişcare dublă de dute-vino, continuă, ca un balans între cruda realitate de dincolo de aparenţe şi proiecţia în imaginaţie a conjuncturilor nelimpezite, impuse de paşii spre un timp al redescoperirii identităţii mele. În care nu exista spaţiu. Şi nici materie. Ci doar o bornă de referință pentru reajustările minusurilor şi plusurilor mele de cunoaştere.

Era un fel de trecere de la subiectivitate la obiectivitate. Şi invers. De la obiectivitate la subiectivism. Un proces complicat de înlăturare a limitelor mele, deschizând noi perspective de înţelegere şi raportare la propria-mi persoană.

Dar în această mişcare de înaintare şi revenire spre un punct de maximă expansiune a propriei conştiinţe, viteza declanşatorului de conexiuni cu noi entităţi de stare, varia cu timpul într-o manieră predeterminată. Mă simţeam cumva captiv în propria persoană, ca şi cum m-aş fi lăsat în voia unui delir frumos, trecând de la derizoriu la imens, care îmi estompa raţiunea de a mă împotrivi unei stăpâniri care refuza a se determina. Poate ar fi trebuit să încerc să duc raţiunea dincolo de ea însăşi.

Indubitabil, deveneam deosebit de abil în formularea ambiguităţilor dintre real şi imaginar, mizând pe efectele de profunzime ale creaţiilor izvorâte din revelaţiile de sine, necesare pentru experienţa de viaţă şi pentru leadership. În acele grele lupte ale războiului dintre infinit şi finit, între realitate şi conştiinţă.

Infinitul cuprinderii esenţei mele, cu toate luminile şi umbrele ei, care devenea o judecată strict relativă. Şi finitul unei însemnate vieţi care umplea în mod inspirat golul de gânduri, contrare faţă de condiţiile unei realocări de capital ştiinţific, cu noi nuanţe de adâncime care scoteau în evidenţă personalitatea mea adevărată.

Leadership: Ai devenit parte a unei virtuţi finite dobândită prin refuzul de a te pune în slujba unei stăpâniri care refuză să se determine?

Marea ştiinţă, făcând parte dintr-un fel de conexiune a omului cu exteriorul, adică cu ceea ce îl înconjoară, pe fondul creaţiei de fapte, dar şi de rodire sufletească, se mai defineşte şi printr-o serie de alte elemente. În primul rând, este vorba de un sistem de cuprindere a unei conştiinţe de sine superioare, greu influenţabile, accesibile numai unei părţi limitate a omenirii, numai iniţiaţilor, întrucât ea nu poate fi “clonată” la scară industrială, în scopul de a fi îndestulătoare.

Marea ştiinţă are funcţia de a sprijini raţiunea de a te împotrivi unei stăpâniri care refuză să se determine. Această stăpânire este dată de ambiguitatea propriei interpretari a conceptului de "identitate".

Conştiinţa de a respinge această forţă străină, care te ţine captiv într-o gândire inovativă, situată dincolo de aspectele materiale, orientată spre deplina ta cunoaştere, a omului şi a lumii, pretinde o anumită cotă de contribuţie la dobândirea unei virtuţi particulare. Acea virtute a “finitului”, a cumpătării în privinţa relaţiei tale cu marea ştiinţă, cu acea mişcare de înaintare şi revenire spre un punct de maximă expansiune: perfecţiunea.

Identitatea este un proces activ, afectiv şi cognitiv de reprezentare de sine într-un hazard al realităţii, asociat cu sentimentul subiectiv al permanenței, ceea ce permite persoanei să perceapă viaţa ca o experienţă care are continuitate şi unitate într-un cadru de originalitate.

Leadership: Evoluţia personalităţii tale devine posibilă doar printr-o abţinere de la consumul excesiv de ştiinţă, în acord cu o realitate care face din acceptarea unei raţiuni supreme o proiecţie a închipuirilor tale?

Strădania spre atingerea perfecţiunii transformă omul într-un automat, sclav al unui mecanism cu existenţă nelimitată în ceea ce priveşte generarea de noi fundamente ştiinţifice, construite în jurul unei raţiuni superioare, admiţând acea conduită abuzivă de lungă durată, de a face ceva forţat, cumva pe cale artificială, într-o existenţă a compromisului şi sacrificiului. Această strădanie încalcă principul de bază al cumpătării: abţine-te de la consumul excesiv de ştiinţă.

Mare dreptate avea scriitorul Paulo Coelho când a spus: "Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti." Dacă evoluţia ştiinţei tale devine posibilă doar printr-o mişcare dublă de dute-vino, continuă, ca un balans între cruda realitate de dincolo de aparenţe şi proiecţia în imaginaţie a conjuncturilor de viaţă, rişti să te transformi, în mod paradoxal, într-un “marginal” pentru ceilalţi.

Chiar dacă, în acelaşi timp, înveţi să te cunoşti foarte bine, oamenii află despre tine, dar nu ajung să te cunoască.

Marginalul, omul dedublat, aparţine la două lumi, a ştiinţei şi a vieţii – dar el tinde mai mult spre prima din ele. Aceasta conferă complexitatea şi bogăţia puterii creatoare nelimitate. Practic, un asemenea individ le şterge celorlalţi orice întrebare legată de el însuşi, căci în el nu mai există spaţiu, şi nici materie, ci doar variabile ale efectelor de trecere de la subiectivism la obiectivitate. Şi invers. De la obiectivitate la subiectivism.

Marginalul este o sursă de venit intelectual unic, foarte valoros, care se alimentează continuu cu putere de creaţie, dar nu cu lumină spirituală, situându-se în afara scalei morale, părăsind conveniențele sociale.

Dacă vrei ca leadershipul tău să nu fie prins într-un război pe două fronturi, al sinelui şi al egoismului, atunci oferă posibilitatea ştiinţei tale de a se construi în jurul raţiunii creatoare, experimentând acea expansiune a percepției despre tine care nu precede dedublarea.

Dedublarea vizează în acest caz multiplicarea valorii de sine prin acapararea cunoașterii în exces, nu prin reînnoirea regulată a realităţii pentru o mai bună discernere a esenţialului din aleatoriu. Dedublarea este starea în care te vezi altcineva, te-ai vrea altcineva şi într-un final rămâi doar tu, un "ireal".

Nuanţele de adâncime ale fiinţei stăpânite de imensitatea judecăţii vizează acea perfecţiune a cunoaşterii de sine, corelată cu adevăratul “Eu” şi a posibilităţilor de acţiune într-un mediu extern mereu în schimbare în ceea ce priveşte aspectele legate de factorul uman.