Nuanțele de adâncime ale ființei stăpânite de imensitatea judecății

Poziționează-ți cunoașterea în jurul rațiunii creatoare, experimentând acea expansiune a percepției despre tine care nu implică dedublarea.

Evoluția științei mele era posibilă doar printr-o mișcare dublă de dute-vino, continuă, ca un balans între cruda realitate de dincolo de aparențe și proiecția în imaginație a conjuncturilor nelimpezite, impuse de pașii spre un timp al redescoperirii identității mele. În care nu exista spațiu. Și nici materie. Ci doar o bornă de referință pentru reajustările minusurilor și plusurilor mele de cunoaștere.

Era un fel de trecere de la subiectivitate la obiectivitate. Și invers. De la obiectivitate la subiectivism. Un proces complicat de înlăturare a limitelor mele, deschizând noi perspective de înțelegere și raportare la propria-mi persoană.

Dar în această mișcare de înaintare și revenire spre un punct de maximă expansiune a propriei conștiințe, viteza declanșatorului de conexiuni cu noi entități de stare, varia cu timpul într-o manieră predeterminată. Mă simțeam cumva captiv în propria persoană, ca și cum m-aș fi lăsat în voia unui delir frumos, trecând de la derizoriu la imens, care îmi estompa rațiunea de a mă împotrivi unei stăpâniri care refuza a se determina. Poate ar fi trebuit să încerc să duc rațiunea dincolo de ea însăși.

Ai devenit parte a unei virtuți finite dobândită prin refuzul de a te pune în slujba unei stăpâniri care refuză să se determine?

Indubitabil, deveneam deosebit de abil în formularea ambiguităților dintre real și imaginar, mizând pe efectele de profunzime ale creațiilor izvorâte din revelațiile de sine, necesare pentru experiența de viață și pentru leadership. În acele grele lupte ale războiului dintre infinit și finit, între realitate și conștiință.

Infinitul cuprinderii esenței mele, cu toate luminile și umbrele ei, care devenea o judecată strict relativă. Și finitul unei însemnate vieți care umplea în mod inspirat golul de gânduri, contrare față de condițiile unei realocări de capital științific, cu noi nuanțe de adâncime care scoteau în evidență personalitatea mea adevărată.

Marea știință, făcând parte dintr-un fel de conexiune a omului cu exteriorul, adică cu ceea ce îl înconjoară, pe fondul creației de fapte, dar și de rodire sufletească, se mai definește și printr-o serie de alte elemente. În primul rând, este vorba de un sistem de cuprindere a unei conștiințe de sine superioare, greu influențabile, accesibile numai unei părți limitate a omenirii, numai inițiaților, întrucât ea nu poate fi “clonată” la scară industrială, în scopul de a fi îndestulătoare.

Sentimentul de continuitate și unitate al vieții tale crește pe măsură ce îți asumi propria identitate ca un proces activ de definire lăuntrică, capabil să contracareze hazardul ascuns în spatele unei aparente întâmplări.

Totodată, marea știință îți sprijină rațiunea să te împotrivești unei stăpâniri care refuză să se lămurească. Această stăpânire vine din interpretarea ambiguă a propriei tale identități. Această forță străină te ține captiv într-o gândire inovativă, ruptă de aspectele materiale, îndreptată doar spre cunoașterea ta, nu și spre cunoașterea omului și a lumii.

A respinge această forță presupune un efort conștient, un fel de contribuție la o virtute aparte. Această virtute este a finitului: cumpătarea în raport cu știința și cu acea mișcare de înaintare și revenire către perfecțiune. Identitatea e un proces activ, atât afectiv cât și cognitiv, prin care te reprezinți pe tine însuți în lume, în ciuda hazardului. Ea vine cu un sentiment de permanență care face ca viața ta să pară continuă, unitară și originală.

Evoluția personalității tale devine posibilă doar dacă limitezi acumularea excesivă de cunoștințe și înțelegi că ideea unei rațiuni supreme poate fi doar o proiecție a propriei imaginații.

Strădania spre atingerea perfecțiunii transformă omul într-un automat, sclav al unui mecanism cu existență nelimitată în ceea ce privește generarea de noi fundamente științifice, construite în jurul unei rațiuni superioare, admițând acea conduită abuzivă de lungă durată, de a face ceva forțat, cumva pe cale artificială, într-o existență a compromisului și sacrificiului. Această strădanie încalcă principul de bază al cumpătării: abține-te de la consumul excesiv de știință.

Mare dreptate avea scriitorul Paulo Coelho când a spus: "Încetează să mai fii cine erai și transformă-te în cine ești." Dacă evoluția științei tale devine posibilă doar printr-o mișcare dublă de dute-vino, continuă, ca un balans între cruda realitate de dincolo de aparențe și proiecția în imaginație a conjuncturilor de viață, riști să te transformi, în mod paradoxal, într-un “marginal” pentru ceilalți.

Pe măsură ce ajungi să te cunoști mai bine, ceilalți pot afla lucruri despre tine, dar rămân departe de o cunoaștere autentică.

Poate complexitatea puterii tale creatoare să anuleze percepția celorlalți asupra ta, dacă te orientezi spre lumea științei în detrimentul vieții?

Marginalul, omul dedublat, aparține la două lumi, a științei și a vieții – dar el tinde mai mult spre prima din ele. Aceasta conferă complexitatea și bogăția puterii creatoare nelimitate. Practic, un asemenea individ le șterge celorlalți orice întrebare legată de el însuși, căci în el nu mai există spațiu, și nici materie, ci doar variabile ale efectelor de trecere de la subiectivism la obiectivitate. Și invers. De la obiectivitate la subiectivism.

Marginalul este o sursă de venit intelectual unic, foarte valoros, care se alimentează continuu cu putere de creație, dar nu cu lumină spirituală, situându-se în afara scalei morale, părăsind conveniențele sociale.

Dacă vrei ca leadershipul tău să nu fie prins într-un război pe două fronturi, al sinelui și al egoismului, atunci oferă posibilitatea științei tale de a se construi în jurul rațiunii creatoare, experimentând acea expansiune a percepției despre tine care nu precede dedublarea.

Dedublarea exprimă tentativa de a-ți amplifica valoarea prin exces de cunoaștere, în absența unei reînnoiri autentice a raportării la realitate. Ea desemnează tensiunea dintre cine ești și cine ai vrea să fii, sfârșind într-o identitate golită de realitate.

Nuanțele de adâncime ale ființei stăpânite de imensitatea judecății vizează acea perfecțiune a cunoașterii de sine, corelată cu adevăratul “Eu” și a posibilităților de acțiune într-un mediu extern mereu în schimbare în ceea ce privește aspectele legate de factorul uman.