O iluzie pe care şevaletul timpului o pictează cu rară măiestrie
Revizuieşte-ţi viziunea imaginii pe care o contemplezi, privindu-te ca și cum ai privi o reflectare a naturii în tine însuți.
Mă plimb pe ţărmul mării, printre rafalele vântului care fac ca valurile să se preschimbe în culorile unui tablou desprins parcă dintr-o operă de ficţiune. Un om vrea să traverseze nemurirea, şi ca să facă asta trebuie să se dăruiască momentului în care valurile, pe măsură ce se revarsă, pot să-l învăluie într-o energie puternică, transformându-l în muza pictorilor care vor privi splendoarea mării.
Da, mă cheamă marea, mă strigă valurile, mă învăluie răsăritul, şi nu oricum, ci la fel cum pensula artistului este mânată de credinţa unei opere eterne, Esthelpih Sreycuss , zugrăvind tabloul unei lumi seducătoare şi fascinante.
Marea completează imaginea firii mele de artist, amestecând timpurile, emoţiile şi aspectele de natură exterioară într-un soi de creuzet ideatic, un recipient capabil să reziste la temperaturi foarte ridicate, în care fierb patimile aprinse ale unei rătăciri halucinante într-un univers paralel, simbolic, ocultat, plurivalent. În plus, ceea ce imaginaţia mea bogată poate să sesizeze clar şi perceptibil, vizând acest spaţiu al absolutului greu de localizat pe axa timpului, lăsându-mă purtat de iluzia unei trăiri tot mai intense, este imaginea completă a unei firi chibzuite de artist, a acestei firi nebune, impetuoase, independente şi rafinate totodată, căreia îi sunt încredinţate atâtea puteri şi privilegii dumnezeieşti, atâtea posibilități de a se manifesta în lumea înaltă a Creatorilor Fără Seamăn.
Cu greu va putea afirma cineva că tot ceea ce poate fi numit frumos în artă, și având mare forță estetică, se găsește în mecanismul văzului. Căci, pentru a desfăta și a fermeca un suflet receptiv la frumos, eventual privind marea lucind în bătaia soarelui, omul are nevoie de emoțiile regulate din spatele privirii.
Leadership: Îți îndrepți atenția către procesul de explorare a unei lumi care transcende limitele imediatului, deschizându-te către un univers nesfârșit de posibilități și expresii artistice?
Totul este scăldat în frumusețea unei realități care încântă pictura ochilor curați. Ilustrativ în acest sens este ceea ce simt când mă plimb pe malul mării, emoția păcii și a liniștii existențiale, ca o curgere neîntreruptă a sunetului produs de valuri, în bătaia soarelui. În măsura în care sunetul valurilor reprezintă întregul dătător de emoții, subordonat dimensiunii estetice, deci fără să separ în vreun fel privirea de auz, arta mea poate fi concepută în simplitatea supremă, mai ales când în această simplitate răsună concomitent mai multe sunete diferite, dar care sunt atât de bine unite, încât cred uneori că aud doar unul singur.
Aici este ceva de ține nu doar de câmpul privirii, ci făcând parte din câmpul auzului axat pe regularitate, surprinzând același interval al clipelor de liniște în aceeași frumusețe ce rezidă din inocența și plăcerea privirii. Deci, simțindu-mă ispitit irezistibil să iau aminte la imaginea care determină ochiul să rețină o amintire auditivă, aproape cât ţin o mie de zile senine, şi chiar și după ce dispare, pot să fac ca arta să fie numită "proprietatea sunetului izolat de a fi profund".
Evident, pentru a înțelege mai bine marea, nu trebuie doar s-o privesc prin comparație cu mine, cât este ea de vastă și cât sunt eu de mic, ci trebuie să îmi imaginez elementele ritmului valurilor ca fiind indiferente în sine, cum sunt de pildă sunetele separate ale unei corzi, ori bătaia unei tobe. Și, oare prin ce poate deveni semnificativă o succesiune de astfel de bătăi în mijlocul mareelor și al curentului marin?
Leadership: Îţi contemplezi esența spirituală în fiecare colț al imaginii de sine, făcând asocierea între o lume care înflorește în imaginație și o lume care prinde viață în realitate?
Oricât ar fi de tumultoase, sau neașteptate, valurile nu au înrâurire asupra mea decât dacă ele stabilesc un efect artistic-mistic asupra mea. Este precum o viziune a lui Borges ce îşi organizează povestea ca un pendul ce oscilează între realitate şi vis, până când visul devine realitate, adică două versiuni suprapuse ale aceluiaşi fapt. Cum amintea el în finalul povestirii Zahirul, potrivit doctrinei idealiste, verbele "a trăi" şi "a visa" sunt perfect sinonime.
Iată ideea lui Borges, aşa cum reiese din “Ruinele Circulare”:
"În cartea care este universul, Dumnezeu ne-a scris soarta. Acest text nu poate fi însă citit de noi. Asemenea visătorului, Divinitatea este o proiecţie a voinţei inexorabile care a creat ori a scris lumea. Magicianul ce visează un om îşi dă seama că şi el este, la rândul lui, visul altcuiva al cărui proiect de viaţă era dinainte prevăzut în proiectul divin. Eforturile visătorului de a înţelege voinţa divină sunt de la bun început sortite eşecului. Mai mult chiar, până şi aceste eforturi zadarnice au fost prevăzute în visul Cuiva care le-a visat sau în cartea unei divinităţi care le-a scris."
De îndată ce privirea cea mai largă se îmbină cu sunetele aparent neînsemnate ale curentului marin, sau al valurilor, potrivit naturii și conținutul lor, ca niște taine demne de admirat ale naturii, atunci arta frumosului (în absoluitatea ei) devine o pură caracteristică a activității de a vedea întreaga diversitate în unitate. Artistul nu vede doar granițele lumii, ci își deschide aripile spre orizontul nesfârșit al propriei viziuni, în care descoperă sursa nesecată a visului din care magicianul creează iluzii uimitoare.
Punctul de plecare în construcţia artei este validarea realităţii pe care imaginea ta o conturează într-un vis. Un vis pe care Dumnezeul îl hrăneşte cu semnificaţie.
O iluzie pe care şevaletul timpului o pictează cu rară măiestrie este imaginea cu care artistul își contemplă propria nemurire, într-un spectacol al formelor și culorilor care transcend limitele efemere ale existenței.
A visa înseamnă să priveşti valurile mării în timp ce Dumnezeu îţi pictează viaţa în culorile sufletului Său, cu acelaşi devotament cu care pictorul îşi creează capodoperele, devenind astfel o parte din tabloul divin. Până la urmă, marea a fost prevăzută în visul meu, în care am visat că sufletul unui artist s-a preschimbat într-un magician. Iar dacă aţi observat bine, viziunea mea a fost, de fapt, proiecţia unei realităţi, binecuvântată de mâna lui Dumnezeu, care pe neaşteptate a devenit vis, într-o iluzie pe care şevaletul timpului o pictează cu atâta măiestrie.
Şi, ca să închei, voi cita un pasaj aparţinând poetului Jean Guichard Meili:
"Singurul lucru de care putem fi siguri e faptul că viitorul aparţine artiştilor, cel puţin atâta vreme cât nu vor fi copleşiţi de constrângeri exterioare. Deoarece acum ştim că formele cele mai contrare nu se distrug, ci se adaugă, la urma urmelor, că nu există niciodată un dezacord fundamental între trecutul cel mai bine statornicit şi prezentul cel mai nesigur, că nu mai e nimic altceva de făcut decât să-i acorzi artistului încrederea pe care o cere în schimbul dovezilor de afecţiune pe care le dă prin fiecare operă a sa.
Atât cât vor exista oameni, care vor dovedi simţire, se vor afla printre aceştia unii care nu vor putea rezista unei asemenea afecţiuni. Nimic nu poate fi mai frumos decât extrema voinţă, extrema sensibilitate şi ştiinţa..."