O simptomatologie a trăirilor estetice

În opera pe care o priveşti trebuie să se simtă ştiinţa şi personalitatea celui ce a plăsmuit-o.

Mă străduiesc să definesc un fel de oscilare între iniţiativa de a interpreta o compoziţie artistică şi fidelitatea faţă de mesajul pus în prim planul conştientizării actului creator. Lumea în care trăiesc, o componentă cheie a oportunităţii de a-mi dezvolta cunoştinţele generale despre viaţă, despre frumos şi bine, pare a avea o corespondenţă trainică într-un univers paralel. Într-o asemănare cu linia curbă a visului care limitează la abstract şi cu linia aparent dreaptă a desenului, culoarea potrivită găsită, ce deschid accesul spre o valoare fundamentală a artei, numită libertate de expresie.

Însăşi esenţa acestei libertăţi, care e una cu slujirea lui Dumnezeu, având deschidere spre logica şi valoarea vieţii, desemnează o schimbare a compoziţiei şi originii unui punct de vedere deja intens susţinut de spaţiul unui mimesis inversat. Principiu estetic, dezvoltat mai ales în antichitate, potrivit căruia arta este imitarea realului.

Aici mă văd nevoit să recunosc un al doilea lucru, tot la fel de primordial în satisfacerea unei viziuni obiective ca supremul unghi de vedere ce mi-a permis să cunosc lumea ca pe o taină şi să-i atribui semnificaţii simbolice. El împărtăşeşte, asemenea vechilor cărţi de învăţătură, îndemnul de a constata o mutaţie dinspre artă spre ştiinţa bazată pe continuitatea unei transformări permanente de natură conceptuală.

Orice etapă, orice aspect, orice arie a vieţii împărtăşeşte ceva din interiorul unei enigme, posibile cicluri de căutări, şlefuiri de identitate, frământări spirituale, acumulări de sensuri în cadrul unui labirint imens, colorat cu acea nuanţă a îmbinării rozului cu cenuşiul, a deprinderilor şi expresiilor caracteristice stilului controlat de o raţiune care pleacă mereu urechea la inimă. Nu degeaba, atunci când încerc să-mi exprim potenţialul artistic, să formulez vizual un nou orizont, mă simt în preajma unui Don Quijote, transplantat într-o lume aparent neschimbătoare, rostuită după legi aparent misterioase, făcută să amendeze ori să fericească după dreptate pe făuritorii ei.

Ceea ce este imaginat drept absolut ca taină supremă în arta mea, cade în extrema unui compromis dintre sinceritate şi gradul ridicat de flexibilitate în ceea ce priveşte definirea unui nou profil de arhitect al lumii, într-un stil cadenţat al labirinturilor afective şi suprapuse ale personajelor propriul Ego, propriilor trăsături şi fapte constructive.

Leadership: Poţi să extinzi cadrele de referinţă ale reprezentărilor tale imaginare cu determinări conceptuale în care este integrată experienţa personală?

O ghicitoare în interiorul unei enigme este ca un tablou plăsmuit din delicateţea unui gest spontan, exersat îndelung, ca urmare a unui dialog strâns cu ochiul care anticipează o nouă direcţie de compoziţie şi răspunde mai rapid decât mâna. Încă o dată, mă aliniez căii de a trăi o metaestetică în decursul vieții, supus fiind unor transformări de ordin cantitativ sau calitativ.

Investirea culorii cu energia radiantă a vieţii lăuntrice, ochiul magic al şansei de a şti cât de mult mint sau cât de mult rămân autentic în materie de psihologie a creatorului, înrudeşte experienţa artistică, servind drept îndreptar spiritual, cu extraordinara experienţă picturală a unei Divinităţi care aşează o conştiinţă comună în toţi oamenii.

Privesc plin de curiozitate imensa diversitate de forme de viaţă şi aparenta lor perfecţiune, asemenea unui genetician care studiază moleculele şi este mult mai în măsură să interpreteze informaţiile adunate, încercând să desluşesc ceea ce Jacques Ruffié numea "una dintre cele mai misterioase frontiere ale cunoaşterii".

Fără îndoială, am de reconstituit o imagine de ansamblu satisfăcătoare evoluţiei. Dar nu o imagine totală. Aidoma unui tablou de esenţă clasică, ea conţine două mari componente: una informaţională cu determinări culturale şi una perceptuală vizând totalitatea reprezentărilor imaginare grupate în jurul unui nucleu labil al ideilor.

În evoluţia leadershipului mă legitimez ca un exponent de seamă al artei-ştiinţifice. Primul concept la care mă rezum când scriu, privind în jur, este acesta: “Observă Inteligent ! ”

Mărturia unei opere pe cât de admirabilă pe atât de inaccesibilă se constituie din expresia decursă din asocierea culorilor şi din profunzimea tainică a ceea ce descoperi prin tot ceea ce exprimi.

Orice lucrare pictată este o supradimensionare a activelor mele de proprietate intelectuală, pe care culoarea le conţine prin calitatea sa autonomă, atingând speranţa, gingăşia, atracţia. Cum poţi să nu observi mugurii verzui ai copacilor, verdele proaspăt al ierbii, zborul plin de graţie al porumbelului, în universul pictural al unui artist care lucrează doar cu creionul, cu foaia de hârtie şi cu îmbinări stabilite de cuvinte, cu mijloacele de expresie ale unei cunoaşteri de seamă care doar se poate împrumuta, dar fără a acorda nimănui dreptul de deţinere?

În cartea "Cum se savurează un tablou", scriitorul Victor Ieronim Stoichiţă încearcă să dea o explicaţie picturii Chemarea Sfântului Matei , realizată în 1661 de Juan de Pareja. Pentru a sublinia importanţa experienţei sale, Pareja a recurs la o figură de stil cunoscută sub numele de metalepsă de autor , reprezentându-se în extremitatea stângă a pânzei, sub trăsăturile unui personaj secundar, dar important totuşi prin funcţia sa: el ţine în mână un bilet pe care se poate citi: "Juan de Parefa 1661".

Tabloul ar putea (la limită) să funcţioneze şi fără acest personaj, care este un adaos facultativ, fără a fi totuşi lipsit de semnificaţie.

Aceasta este, de fapt, calitatea unei opere care îşi priveşte artistul din perspectiva unui fin observator și al unui sensibil martor ocular. Dar nu vreau să întind prea mult acest subiect, introducând alte linii de forţă, contururi de forme tipice pentru o lucrare ce înfăţişează, la modul general, portretul individualităţii unui artist. Aş menţiona doar atât:

Singura cale de dialog cu diversitatea unei lumi vaste, cu ajutorul conceptului totalităţii, încât să înlocuieşti realitatea vieţii cu ştiinţa pe care o deţii, este să te plasezi tu însuţi în opera pe care o plăsmuieşti.

O simptomatologie a trăirilor estetice impune efectuarea explorării de cadre pline de mister, dialoguri scurte, dar pline de conţinut, într-o artă a comparaţiilor dintre experienţa personală şi informaţia percepută prin limbaj sau imagine, în "display"-ul virtual reprezentat de constiinţă.

O trăire estetică este o creștere a conștientizării reacţiei tale faţă de ceea ce transmiţi.