Ochii artistului dau clipei ceva din eternitate

Ceea ce vezi în timp real este ceea ce trăieşti când găseşti locul sufletului tău în amintire.

La semimaratonul de săptămâna trecută am observat un lucru interesant. Un personal-trainer alerga alături de cursantul lui, un el şi o ea, şi alergau încet, fără să se dezlipească unul de celălalt, ca şi când ar fi făcut parte dintr-un tablou încadrat în tema: "Controlul Impulsurilor". Evident, scopul alergării împreună nu era de a tinde spre ocuparea unui loc pe podium, poziţie prevăzută cu un rezistor sufletesc stabil, al dăruirii de sine şi hărniciei, ci mai important era ca personal-trainerul să determine "traiectoria unui sistem care tinde spre o stare de echilibru".

Deci, subiectul trebuia scos de sub tensiune, fără nicio deviaţie extremă, încât să fie stabil în poziţia centrală de alergare în linie dreaptă.

Cu un sentiment profund, inalterabil, îi priveam fără ca ochii să-şi distragă atenţia de la ei. Atmosfera îşi exercitase presiunea asupra fondului afectiv al indivizilor, de unde nu mai puteau evada decât printr-un "derivat de zero", un status atribuit stabilităţii în orice direcţie, în teren variat, în varii ipostaze și poziționări ale minţii în raport cu trupul.

Leadership: Trebuie să vezi de aproape o imagine ca să poţi face distincţie între "acţiunea imediată" şi acţiunea îndepărtată"?

Cum spuneam, cursantul alerga cot la cot cu antrenorul. Ceva din unul făcea parte din celălalt, ca şi când ar fi avut loc un amestec de spirite rare într-o imagine de zile mari. Era imortalizarea unui moment de bun augur într-un soi de pictură pură, expresionistă, de mare forţă compoziţională, pe care artistul o percepe cu alţi ochi, mai altfel, cu simţurile unei infuzii de linişte, într-un extraordinar carusel al simbolurilor și înțelesurilor profunde. Şi când alergau, motivaţi, cu imposibilitatea de a pune o limită stărilor de spirit, când îşi încordau muşchii doar la jumătate din capacitate, ochii mei puteau zări din când în când o dăruire de sine liniştită, statornică, curată.

Se spune că orice erou îşi are punctul slab, asta aşa este. Încă mă întreb cine era eroul: cursantul, sau antrenorul? Totuşi, antrenorul n-a făcut decât ce-aş fi făcut şi eu în locul lui, a exersat reperul de comparaţie, acel "stand by me, without being intimidating and intimidated by one another" , reprezentând un pretext pentru exprimarea sentimentului de mulţumire, încercând să transmită o linişte sufletească aparte, superioară obişnuinţei. Poate de aceea ochii mei erau liniştiţi, fiindcă era o linişte în privirea lor, o pace cum nu mai găseşti, care ajungea până la mine.

Desigur, ochii mei ştiau acest adevăr, şi o ştiau prea bine: o comunicare bună depinde de arta ascultării. Uite cum o singură privire ştie să asculte, în funcţie de circumstanţe, o stare generalizată. Tace şi ascultă, ca un bun sfătuitor, glasul privirii lor, şi în glas se conturează parcă uimirea unui artist care a reuşit să cucerească necunoscutul, exact ca la vederea unui lucru încântător, dar neaşteptat, fără ca el să militeze activ pentru stilul impresionist.

Ce era în alergarea lor, decât un mod de a-şi exprima un sentiment de afecţiune puternică, născut din înrudire, admiraţie faţă de eroul care nu te lasă la greu, faţă de artistul care îmblânzeşte toate expresiile cu o artă stilistică rară?

Leadership: Imaginea la care te raportezi scoate din indiferenţă nevoia de a evada într-o realitate paralelă în care fiecare tinde să se autoportretizeze în chip de erou?

De regulă, pentru un alergător, semimaratonul devine cadrul propice pentru a dialoga cu el însuşi, exact ca un pictor care nu se poate înstrăina de opera lui, alegând să vadă și să amplifice frumusețea din el însuşi într-un univers fremătător, cromatic foarte bogat şi variat. Specific caracterului de alergător este acea izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, când se desprinde de stilul impus de exterior, scoţând din indiferenţă nevoia de a evada într-o realitate paralelă în care fiecare tinde să se autoportretizeze în chip de Miltiades.

Tot ce vine din inimă, cu o forţă interioară uimitoare, declanşează un fir magic alert, construit cu măiestrie în jurul unei simbolistici vechi de când lumea: cea a spiritualităţii manifestată pregnant într-o exaltare a eroismului suprem, demn de o adevărată veneraţie. Înduioşător, captivant, nobil, semimaratonul a fost pricina stăruinţei mele de a surprinde o imagine de neuitat, o formă de comunicare nonverbală care conţine un mesaj, o reprezentare a unei realităţi concrete care conţine informaţii despre obiectul ei real, având un statut de pictură independentă.

Leadership: Poţi să surprinzi o imagine în care "totul se leagă cu totul", prin prisma unei percepţii de ordin spiritual, independentă de lung şi scurtmetraj ?

Aşa stau lucrurile în artă: pictorul vede ceea ce altul simte numai, sau întrevede, dar nu vede. Mai ales, aici, se nimereşte foarte bine un fragment din cartea “Egiptologul” de Arthur Philips, când personajul principal îşi mărturiseşte apartenenţa la o trăire dincolo de timp:

"Eu trăiesc milioane de ani în timp ce tu trăieşti doar seara asta, mi-a spus o dată cineva în timp ce se îndepărta plutind. Milioane de ani? Nu vrei să fii interesat şi să mi te alături pentru milioane de ani? Poţi oare să-ţi închipui faptul că noi doi, bărbat şi femeie, intrăm în eternitate împreună, două corpuri contopite pentru milioane de ani?"

De fiecare dată când voi fi prezent la un semimaraton, confruntând imaginile care se perindă în faţa ochilor mei, voi încerca să captez vastitatea unui moment smuls din eternitate, prin intensitatea expresivă a unui element restrâns, capabil să exprime sensuri cuprinzătoare. Fiindcă de fiecare dată ochii mei sensibili, înclinaţi să vadă înspre superior şi exterior, dar mai ales în intimitatea unei exaltări colective, trupeşti şi sufleteşti, vor fi dispuşi să creadă într-o percepţie de ordin spiritual, independentă de lung şi scurtmetraj, numită: "abandon în expresia unui spirit puternic şi încrezător".

Vederea pe care leadershipul o pune la dispoziţie trebuie să fie un mijloc expresiv aparte, capabil să redea un sentiment de consubstanţialitate cu universul, justificând corespondenţa cu elanul spiritual prin intermediul artei.

Ochii artistului dau clipei ceva din eternitate de fiecare dată când are loc un eveniment de suflet. E limpede că imaginea pe care ochii mei au imortalizat-o atunci, în mijlocul concursului, rămâne o enigmă, fiindcă, nu-i aşa, totul se leagă cu totul. Mi-ar fi plăcut să petrec o eternitate privind-o.

Sau, cum bine spunea cineva, voi încerca de fiecare dată să adun clipe ferice într-o cupă a amintirii, şi pe căile celeste să alerg cu al meu dor…