Ochii mei văd lucruri pe care tu nu le vezi
Continuă să persişti în memoria unei imagini suficient de puternică pentru a nu-ţi mai justifica dublura în lumea reală.
Trandafirul este imaginea mea în altă variantă de realitate, trecută prin spaţiul simbolic al creaţiei vaste, complexe, diversificate, de care însuşi Dumnezeu este mândru, fiindcă minunile Lui se raportează la om prin intermediul artei şi al ştiinţei. Cred cu adevărat în frumuseţea trandafirului, o frumuseţe desăvârşită, rară, pură, atât de înduioşătoare, după cum cred în idealul similitudinii care nu a fost părăsit în creaţiile contemporane perene, încât sunt în măsură să spun că întreaga lume e mai frumoasă doar privindu-l cu ochii care exprimă ceea ce simt în adâncul meu.
Ziua este tot mai lungă. Grădinii mele îi este caracteristică lumina soarelui, tot mai intensă, tot mai strălucitoare. Un singur trandafir îmi atrage privirea în fiecare dimineaţă, Double Delight, spre ideea unei demonstraţii de sacralitate. Cu emoţie, plin de dor, îmi place să mă oglindesc în frumuseţea lui, plină de reflexii de lumină, ca şi când m-aş oglindi într-un vis care nu moare niciodată, atât ca mod de a savura nestingherit minunile Marii Creaţii, aparţinând celui mai mare artist al Universului, cât şi ca mod de a-mi însuşi virtuţile limbajului dublu, aceleaşi virtuţi ce precumpănesc forţele naturii.
O să credeţi că ochii mei sesizează doar excesele artei compoziţionale, sau poate că eu fac cu ochiul doar frumuseţii pure, sensibile şi inelagabile, dar privirea ştie cel mai bine că frumuseţea se manifestă prin creșterea sentimentului de responsabilitate acordat apropierii de o realitate cuprinsă în accepţiunea pe care o dau măsurii tuturor lucrurilor. Acest fenomen straniu, al similitudinii între două limbi îndepărtate, înţelese doar de artişti şi de Creator, poartă numele de Luckonrethys , sau lumina învăluitoare a unei eternităţi care împlineşte rosturile noastre omeneşti – prin totalizarea unei existenţe care nu se poate şterge de pe răbojul unui destin artistic.
Leadership: Poţi să măreşti calitatea unei imagini sau a unei viziuni care exprimă ideea de “Nemurire a Creaţiei” prin trăirea experienţei de a fi una cu obiectul admiraţiei tale?
Astăzi se anunţă o zi diferită. Nu voi mai vorbi cu trandafirul meu, dar îl voi privi îndeaproape, cu mândrie, cu bucurie sau cu durere, cu măsura unei conjuncţii astrale, aşa încât să-mi dau seama dacă frumuseţea exterioară a ochilor săi poate surprinde emoţia sufletului meu, sau mai bine zis realitatea sinelui meu divin. Trandafirul nu se întreabă ce este realitatea, de ce există ea într-un spaţiu astral fără limitări, ci o acceptă aşa cum îi apare în faţa ochilor, transpunând-o în operă artistică, într-o atmosferă magică, într-un ideal de omenie, într-o şansă la viaţă, într-o chemare la artă.
Creatorul şi creaţia lui. Ideea asemănării cu obiectul reprezentat estetic este încă vie prin nostalgia celor care se visează exploratori ai spaţiului, puternici prin spirit, plini de credinţă, păstrători de secrete, fără ca, din păcate, să se şi trezească din visul lor. Şi nu de puţine ori, în libertatea absolută a creaţiei, în versiunea unei noi realităţi de viaţă şi gândire, suntem martorii unei personificări care este în acelaşi timp o divinizare a artistului modern, talentat, sensibil, grație contactului cu trupul dătător de viață al Cuvântului.
Dragul meu trandafir, numai Dumnezeu continuă să-mi vorbească despre tine, povestindu-mi în fel şi chip de atributele sfinţeniei lărgite prin simbolul conjugat în Saturn, cu aspiraţia de a lega arta cabalei de măiestria artistică existentă doar într-un spaţiu sacru, orientat pe direcţia adevărului suprem, Aminthymeress , sau ceea ce se află dincolo de spaţiul terestru, dincolo de moarte, dincolo de această realitate.
Leadership: Cum îţi împărtăşeşti trăirea ineditului din perspectiva credinţei neclintite într-un ideal de autenticitate înţeles ca o pătrundere într-o realitate care îşi omite dimensiunea temporară?
Continui să vorbesc cu trandafirul, calm, cu candoare, cu multă empatie, cu nostalgie, ca şi când aş interpreta nişte amintiri ale unor senzaţii vizuale încă nelegate total între ele. Şi ori de câte ori îi şoptesc la ureche cuvintele cele mai frumoase, ca o confesiune adusă cerului, sub îndrumarea naturii, mă întreb ce ce sunt singurul om în stare să facă asta într-o proiecţie astrală ancorată în visul unei existenţe din orizontul veşniciei.
Şi continui să-i vorbesc pe măsură ce el devine parte din mine, din visul meu, ca o stea ce străluceşte neîncetat pe cerul unei lumi situată în preajma lui Dumnezeu. Căci însăşi măsura propriei mele chibzuinţe, hotărârea de a fi parte din ceva mai amplu decât propria-mi persoană, este continuarea visului suprem din care este plăsmuită o stea, şi nu o stea oarecare, ci o stea care neîncetat este situată în chiar planul lui Dumnezeu, ca un fel de amintire ce străluceşte în infinitul unei priviri care evită privirea. Trandafirul este vraja unei priviri divine care se pierde în lumina destinului meu.
Atunci, încalc orice regulă şi orice barieră, ca un adevărat artist, şi mă pierd în cuvintele lui Umberto Eco, din romanul “Numele Trandafirului”, pentru ca voi, admiratori fideli ai artei mele şi căutători ai bunului gust, să mă priviţi cu ochi de stele şi întrevedeţi răspunsul la întrebarea: “De ce sunt eu, şi numai eu, destinul unei realităţi transcendente?”
“Jorge şi-a întins mâinile tremurătoare şi a tras cartea spre sine. O ţinea deschisă, dar întoarsă, în aşa fel încât Guglielmo s-o vadă în poziţia cea mai bună.
- Atunci de ce-a lăsat Dumnezeu ca textul acesta să stea pierdut de-a lungul secolelor şi să se salveze din el doar o copie, încât copia acelei copii, care a sfârşit cine ştie pe unde, să rămână îngropată în mâinile unui necredincios care nu cunoaşte greaca, şi apoi să zacă părăsită într-un loc închis dintr-o veche bibliotecă unde eu, nu tu, eu am fost chemat de providenţă s-o găsesc, şi s-o iau cu mine, şi s-o ascund pentru încă atâţia ani? Eu ştiu, ştiu ca şi cum aş vedea asta scris cu litere de diamant, cu ochii mei care văd lucruri pe care tu nu le vezi, eu ştiu că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, a cărui interpretare m-a îndemnat ce să fac. În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
Idealul de autenticitate modern ţine de vederea pe care o atribui interpretării dualiste a realităţii sugestive în procesul emanator al creaţiei, trăind mai mult emotiv, prin interacţiunea cu o formă de recunoaştere a unei personificări crescânde în planurile providenţei.
Ochii mei văd lucruri pe care tu nu le vezi deoarece încă nu eşti pregătit să sesizezi o formă de sensibilitate şi puritate acolo unde nimeni nu îşi concentrează privirea: spre orizontul creaţiei. Adică, spre gloria divină...