Ochii pictează mai mult decât o mie de cuvinte

Numai un artist bine lămurit cu el însuşi are puterea de a împrumuta de la natură farmecul suav al unui limbaj care transforma vizualul în simţire.

Trebuie doar să privesc marea, şi ea pe mine, ca să înţeleg de ce ochii unui artist văd doar idealul care apare drept real, şi încă mult mai real decât aşa zisul real. Calmi, duioşi, inocenţi, culegători de poezie şi frumos, ochii pictează mai mult decât o mie de cuvinte atunci când surprind imaginea unei dimineţi la malul mării, ca un mijloc excelent de condiţionare a sistemului clarvizionar din care poate să rezulte relevanţa experienţei de creaţie.

Marea îmi face mereu cu ochii, ca şi când ar fi ochii unui artist al cărui crez este simplu : ”Să pictez cu sufletul la gură, dincolo de reguli şi tehnici” . Şi încă o privesc cu uimire, cu amintirea unei vieţi trecute, dintr-un timp nescris în ceas viu, în culoare, în vis, în timp ce lumina soarelui îşi oglindeşte zâmbetul în luciul valurilor ei.

Desigur. Îi fac cu ochiul privind-o intens, cu sensibilitatea sufletului de artist, sorbind optic din izvoarele primordiale ale artei acel ecou al personajului portretizat în chipul lui Poseidon, singurul care poate porunci furtunii atunci când puterea divină se întrupează în el. Lumii invizibile, de tip "lentilă convergentă", în care se scald regretele de a nu fi fost un zeu, îi recunosc adâncurile, ca şi când aş traversa un adevărat vid spiritual, vieţuind parcă din ce în ce mai mult doar pentru mine, pentru spirit, în ambianţa unor trăiri onirice.

Leadership: Pentru cât timp ești pregătit să păstrezi un anumit nivel al simţirii intuitive, în favoarea unei viziuni artistice vaste care poate să dea consistenţă creaţiei tale?

Poate că, totuşi, stăpânul absolut al mării este un spirit meditativ orientat către solitudine, intercalat în fluxul mareic al unui limbaj silenţios, dar aprig, în orice caz artistic prin transmiterea emoţiei provocate de cei mai celebri paşi de linişte sufletească. Am numărat acei paşi de sute de ori încercând să-mi ţin mintea ocupată, dar sufletul meu blând şi smerit a ştiut şi încă ştie: nu-i despărţire pentru noi. Şi tot de atâtea ori, marea mi-a şoptit cu o voce languroasă, parcă voind să mă facă părtaş la un fel de a face ochii în patru: "Încearcă să mă înţelegi, şi nu-mi cere imposibilul. Nu mă privi cu reproşul că aici e vorba de orice altceva decât de raţiune.”

Nicio mare nu este mai bine redată în pictură ca cea pe care o suportă memoria senzaţiilor de Deja Vu. Trebuie doar să privesc marea în orice sezon, ca să mă reîntâlnesc cu ochii care nu se uită niciodată, aceeaşi ochi care, într-un mod incomprehensibil, îmi domină spiritul artistic. Ce importanţă mai au valurile, atâta vreme cât eu sunt una cu marea? Nu în sensul în care intelectul sau simţirea cred în realitatea lucrurilor sensibile, vaste şi profunde, ci în sensul în care marea mă vede ca pe o scoică adusă de curenţii marini la ţărm.

Şi scoica aceasta plină de taine, luminată de-o sfântă aureolă, instalată într-un gen artistic, este culeasă de un pictor bine diferenţiat şi bine lămurit cu el însuşi, într-o anume cerinţă de paletă. El ştie să o metamorfozeze într-un flaut menit să execute aceleaşi arpegii vreme îndelungată. Un flaut care doreşte cu disperare un solo...

Leadership: Ai îndrăzneala de a atinge linia unui orizont nemărginit ce-şi are trasat cu fermitate sensul unei demonstraţii vizionare de tip “tablou cu multe feţe” ?

Mai ales acest raport dintre mare şi om, între vastitate şi profunzime, între punctul fix şi ecoul ce dispare în eter, între tabloul fix şi un moment mişcător, trebuie luat în considerare de orice artist care ştie să vadă în subiectul său, în cel pe care îl îndrăgeşte nespus, starea de înălţare către sublim. Astfel, memoria senzaţiilor mele este nu doar imensă, ci şi detaşată de cele ce se rostesc numai în taină, stăpânită de patosul unei nebunii trecătoare: de a mă fi pus în înţelegere cu un zeu al apelor şi oceanelor, doar pentru a-mi umple universul interior cu designul stilizat al unui peisaj marin şi relaxant care dă viață unei viziuni noi asupra realităţii.

Spun asta, pe de o parte fiindcă sublimul este marea văzută ca o lucrare ce-şi ia tot mai mare avânt, nefiind strict limitată nici de imaginaţie nici de simţire, ci fiindcă ea poate să primească întreg caracterul divin dacă o considerăm a fi o totalitate: în solemnitatea artistică este cuprins ceea ce este cuprins în Dumnezeu.

Numaidecât, se observă în prim plan trei entităţi: marea, artistul şi divinitatea, iar cine priveşte din alt unghi acest tablou ar putea sesiza o singură dublare a vederii lumii printr-o elastică forţă a culorilor ce evidenţiază „expresivitatea” plastică. Iată, deci, care este esenţa artistului: puterea de a împrumuta de la mare, cu a ei vastitate şi profunzime, farmecul suav al unui limbaj care transformă vizualul în simţire.

Pe de altă parte, dacă aş considera marea ca fiind arhetipul suprem al poeziei, al muzicii sau al picturii, fără s-o văd drept prototipul înţelepciunii şi al forţei divine, fără să o dizolv în identitatea absolută, atunci trebuie să am în vedere că niciun artist nu îşi exprimă pictura ca un vals al cuvintelor pline de ritm, ci ca un limbaj redus la însăşi esenţa lui: dialog, comuniune, inter-animare şi inter-pătrundere.

Leadershipul este puterea de pătrundere în universul unei creaţii a cărei rezultantă permite confirmarea unei viziuni diferite asupra realităţii personale, dintr-o mulţime de alte posibilităţi de redare a unei imagini optice.

Ochii pictează mai mult decât o mie de cuvinte atunci când vine vorba de a intui o realitate care nu se vede, ci se simte printr-o construcţie vizuală. Avem în vedere faptul că ori de câte ori ne raportăm la o imagine care trezeşte o amintire deosebită, dorinţa de a avea din nou o anumită experienţă, de a fi acolo, trebuie să ne raportăm la o compoziţie artistică care presupune existenţa a două teme diferite: natura, şi o prezenţă discretă, fantastică, mişcătoare, numită Eternitate.