Ochii spiritului se deschid către o realitate mai vastă

Cultivarea conștientizării impactului tău asupra lumii necesită o practică constantă a empatiei și reflexiei pe care o facilitează arta.

Așa rămâne artistul, un călător între fundaluri de realitate și vis, un alchimist al propriei soarte care își împarte existența între două lumi: cea vizibilă și cea invizibilă. În atelierul său, unde lumina se strecoară printre geamurile prăfuite, el scrie povestea eternității, și o scrie ca și când ar descifra tainele universului, căutând un răspuns care poate că nu va veni niciodată. Dar speranța și credința în divin îl țin ancorat în realitatea transcendentă, scufundat într-un dialog mistic cu universul, într-o iubire nesfârșită și adorație pentru viața în care L-a văzut pe Dumnezeu.

Perspectiva se extinde, cuprinzând simultan microcosmosul și macrocosmosul. Căci în toate viețile sale, trăite prin cunoașterea purificatoare a „întâmplătorului", cea mai profundă transformare nu a venit când a despicat atomul sau când a invocat spiritele, ci în momentul când a făcut pact sacru cu acel Opus al infinitului care precede Opera Exclusivă a lui Dumnezeu.

A fost o viață de taină și de revelație, în care misterele cele mai adânci ale sufletului său au fost iluminate, refăcute în retorta conștiinței elevate, printr-un soi de "Uriyaanna Olaul Tiharonsus", revelație a acelui plan spiritual al lumii nevăzute. Tot mereu, asemenea unor ferestre cosmice, ochii spiritului se deschid către o realitate mai vastă și mai profundă, conform legilor divine ale creației, atunci când conștiința transcende limitele egoului.

Leadership: În ce măsură simți că sufletul tău nu doar privește, ci se și recunoaște în fiecare aspect al creației, așa încât această recunoaștere să devină o formă de uniune mistică cu divinul?

Până la urmă, am ajuns la concluzia că arta mea este un extras din Optica Fizică: "Când privim într-o oglindă, creierul nostru interpretează ceea ce vede ca şi cum ar avea de-a face cu un univers real, adică rotind la nivel mental ceea ce vede cu 180 de grade în jurul axei Y. Ceea ce e aproape corect, cu excepţia faptului că al nostru creier nu ştie să ţină seama de faptul că lucrează cu o imagine inversată pe axa Z. Dacă ar şti şi acest lucru, ar trebui să efectueze, tot mental, o inversiune a imaginii rotite pe axa X. Rezultatul ar fi readucerea imaginii din oglindă (univers imaginar) în universul real."

Așa este. Cu cât privesc mai intens în oglinda sufletului meu, cu atât mai complex devine procesul mental de interpretare a realității, riscând să confund universul imaginar cu cel real. Această privire intensă în oglinda sufletului nu este doar un act de introspecție, aferent conștiinței individuale, ci și o poartă către percepția divină a creației, modelată după modelul perfecțiunii cosmice. Căci pe măsură ce adâncesc această contemplare, vizând acea uniune mistică cu divinul, ochii mi se transformă în adevărate ferestre cosmice care facilitează transcenderea granițelor dintre observator și observat. Prin ele, sufletul nu doar privește, ci se și recunoaște în fiecare aspect al creației lui Dumnezeu.

Iar dacă ochii devin ferestre prin care divinul contemplă creația și se recunoaște în ea, cu trimitere spre esența primordială a conștiinței, atunci întreaga existență devine o oglindă a divinului. De aceea privesc în oglinda sufletului meu, de aceea scrutez adâncurile propriei ființe, pentru că văd un univers în expansiune, o pânză cosmică pe care timpul curge fluid ca în tablourile lui Dali. Fie spus, simt cum fiecare bătaie a inimii mele pictează o nouă nuanță a existenței, o realitate care se îndoaie și se contorsionează sub greutatea înțelegerii divine.

Mă întreb, oare sunt eu instrumentul prin care Dumnezeu își manifestă creativitatea infinită?

Leadership: Te pregătești să transpui inefabilul în tangibil prin intermediul artei tale, acceptând inevitabilitatea destinului care te poziționează ca un mediator între divin și material?

În fiecare linie pe care o trasez, descopăr ecouri ale unor vieți trăite și încă netrăite. Astfel, simt cum conștiința mea se extinde dincolo de granițele obișnuite, atingând sfere ale creației pe care mintea mea încă nu le poate cuprinde pe deplin. Mă întreb cum pot eu, o ființă atât de măruntă, să fiu purtătorul unor viziuni atât de vaste? Cum pot eu, dincolo de limitările umane, să dau viață unei picturi care reflectă divinul în toată splendoarea sa? Cum să trăiesc opera sensibilă a unei mărturisiri de sinceritate îndreptată spre esența universului creator?

Albul dominant din creațiile mele viitoare mă cheamă ca o promisiune a infinitului, a potențialului nemărginit, neavând alt sens decât cel pe care îl constituie însăși inspirația divină. Dar odată cu această chemare, pe care atât de des o invoc, şi pe care însăși arta o cere, simt și o teamă subtilă crescând în mine, un soi de anxietate creatoare, una especie de vértigo de infinitas posibilidades . Oare voi putea să dau formă acestui potențial copleșitor? Cum voi putea să transpun inefabilul în tangibil? Sau mă voi pierde în imensitatea propriei mele viziuni?

Ochii artistului devin instrumente de traducere a viziunilor intangibile în forme vizibile. Astfel, mă simt simultan creator și creație, un vas fragil pentru idei divine, din care se revarsă frumusețea universului. Mai mult decât atât, încerc să-mi păstrez echilibrul pe această coardă întinsă între inspirație și teamă, între extazul creator și povara responsabilității artistice, ancorat fiind într-un dialog constant între trecut și prezent.

Și totuși, în acest vârtej al creației, mă întreb cine sunt eu cu adevărat: artistul sau opera de artă?

Actul creativ devine o punte între finit și infinit, unde artistul se confruntă cu vastitatea potențialului divin, încercând să transpună inefabilul în forme tangibile, într-o luptă continuă cu limitările umane și anxietatea generată de posibilitățile nelimitate.

Ochii spiritului se deschid către o realitate mai vastă atunci când conștiința transcende limitele percepției obișnuite. De fapt ochii spiritului, asemenea unor telescoape cosmice ultrasensibile, se deschid către o realitate mai vastă atunci când conștiința transcende limitele „universului observabil” al percepției obișnuite. În acest sens, arta înseamnă revelarea invizibilului, identificându-se cu esența profundă a existenței.

Esența profundă a existenței în acest context poate fi înțeleasă ca acea realitate fundamentală care transcende percepția obișnuită, revelându-se doar prin intermediul artei ca un fel de oglindă a universului interior.