Ochii văd ceea ce sufletul e în stare să simtă

Perspectiva din care priveşti îţi formează percepţia, iar percepţia îţi formează experienţa în relaţia cu elementul perceput.

Privesc un tablou agăţat pe un perete de rigips, într-o cameră albă, complet goală. Tot privindu-l după legi care parcă trancend optica, simt că tabloul mă priveşte cu aceeaşi expresie neclintită, prin ochii pictorului care l-a realizat demult, prin continuarea existenţei unui suflet care nu moare niciodată. Nu este formidabil? Tabloul însuşi mă priveşte printr-o afinitate de stil, prin emoţia căreia îi dau eu naştere, deci printr-un transfer specific ce se produce între artă şi privitor, printr-un adaos de însufleţire rară, neîngrădită, primită prin jocul pensulei, prin graţia culorilor, fapt ce dezvăluie identificarea mea cu o anumită realitate spirituală, de-a lungul unei clipe menită să dureze o eternitate.

Are ceva în plus faţă de orice altă creaţie artistică, o însufleţire aparte, o intensitate a culorilor de negăsit în viaţa obişnuită, o însufleţire care mă face „viu”, chiar dacă eu, vizitatorul, sunt un oaspete neaşteptat. Privindu-l ca o fereastră către o altă lume, inspirat de un ochi care îşi desăvârşeşte vederea prin raportul dintre credibilitate şi incredibilitate într-o realitate hipnotică, în care există vis, există imaginație, simt cum ceva mă umple cu dulceața dorului de mărturisire. Aşa că spun mai departe ce simt.

Ştiu că n-o să-l mai văd niciodată, aşa că trebuie să-l văd bine acum, mai mult ca niciodată. O lume nouă se lasă descoperită şi invită la o călătorie dincolo de aparenţe, deschisă spre dimensiunea afectivă a existenței mele. Or această tendinţă înnoitoare surprinsă de ochii mei, izvorâtă din conştiinţa semnificaţiei unei imagini care se reflectă în percepția întregii mele vederi, reflectată la nesfârşit ca şi cum s-ar perpetua între oglinzi paralele, îmi asigură eliberarea de constrângerile unei vieţi cotidiene presupusă ca fiind prea rigidă.

Leadership: Poţi să-ţi descătuşezi emoţiile la vederea unui obiect de decor, încât să transformi un spaţiu neutru într-un spaţiu al potenţialităţii?

Şi uite aşa, încep să rezonez cu un obiect decorativ ce reîmprospătează un spaţiu aproape gol, steril şi rece. Ager la privire este omul care priveşte printr-un singur ochi (al sufletului) imaginea care îl înduioşează, îl hipnotizează printr-un "dincolo de real" şi îl transpune într-un vis ludic unde orice mister pare firesc. Cumva, un fond vizual îmi însoţeşte deplasările pe un tărâm al imaginaţiei unde orice este posibil, mai ales reciprocitatea între un subiect ce nu poate fi epuizat şi sensibilitatea unei suspendări temporare într-o clipă ce durează veşnic, pe fundalul reversibilităţii infinite dintre un obiect ce-şi face simţită prezenţa şi spaţiul de vizibilitate al artei.

Şi tot privind acest tablou special, aşa cum aş privi cu nedumerire o stea într-un vis care începe și se termină în același punct, simt că experimentez aceeaşi intimitate distantă precum eroina din romanul Exuvii, acel "te văd fără să mă vezi", derivat din nevoia de a evada dintr-o captivitate autoimpusă:

"Am avut senzaţia aia ciudată că mă privesc din afară aşa cum mă privesc într-un vis, crezând că sunt un fel de duh, un fel de aer lucid, diferit cu totul de cel care doarme într-un înveliş de carne. În văgăuni trupul se descoperă pe sine, dar aici, în acest spaţiul aproape gol, spaţiu lipsit de repere în care intră doar cel care învaţă să aleagă, sunt experimentate tehnici ale tăcerii, ale fugii de oameni. Aici nu povesteşte creierul, ci corpul care îşi aduce aminte, ascultând nemijlocit ideile acestuia."

Decorul înseamnă totul, acea intimitate autentică fără de care visul nu și-ar găsi pânza, cum nici cuvintele velă și nici sufletul viață. Prin ochii unui privitor intrus într-un spaţiu complet alb, tabloul poate fi perceput dintr-o perspectivă a devierii de la real. Dar exact asta este ceea ce face ca un artist să se apropie mai mult de artă: el izbuteşte să-şi descătuşeze emoţiile care l-au îmboldit să creeze, transformând un spaţiu neutru, banal, într-un spaţiu al potenţialităţii, un spaţiu al posibilităţilor nesfârşite de exprimare. Iar orice element singular din acest spaţiu este la început o iluzie, apoi emoţie, şi în final realitate.

Leadership: Poţi să reprezinţi un obiect în absoluitatea lui, extrăgându-l din temporalitate, încât să-l concepi separat de întreg?

Tot astfel, tabloul care trebuie să reprezinte un obiect sau altul în absoluitatea lui, extrăgându-l prin intermediul desenului din temporalitate, va fi conceput separat de întreg, cu gândul la experiența de viață câștigată pe un fond discret de culoare. Căci artistul își găsește expresia artistică evitând ceea ce este la vedere sau de prisos.

Iar atunci când trecutul se întrepătrunde cu prezentul continuu, în încercarea artistului de a-și găsi obsesia care să-l inspire să creeze, este foarte posibil ca minunata cale de comunicare cu universul exterior Tarevissthesis , să aibă funcția de "oglindire infinită într-un peisaj semi-transparent" care intensifică realismul spectacular aflat între tentațiile fantasticului și psihologismul de factură mistică.

De exemplu, în cazul unui autoportret, luând ca model însăși figura artistului, forța de expresie va fi mult mai mare, făcând să apară pregnant mai mult oasele decât micile cute ale pielii, iar tendoanele mușchilor (cele mai elastice țesuturi) vor ieși mai mult în evidență decât mușchii activi sau cei aflați în repaus. Și chiar dacă astfel se distinge frumusețea aproape în totalitate, pe baza raportului dintre văz și reacția la ceea ce vedem, atunci artistul reușește să scoată în evidență caracterul real, sau ascunsul surprinzător al omului la intersecția dintre experiență și experiment.

În și mai mare măsură, pentru reprezentarea ascunsului sufletesc din dosul unei figuri sobre, se vor lua în calcul toate faptele și acțiunile modelatorii intuite concomitent, extrase din temporalitate, evitând ceea ce este întâmplător și de prisos. Nimic nu trebuie să fie stânjenitor pentru reprezentarea unui asemenea chip, luând în considerare faptul că în fiecare parte a corpului omenesc se vădește sincer, că într-un splendid tablou, eroul unei fapte glorioase. Și, deci, trebuie să se intuiască prin văz, prin percepție, și prin intuiție, la ce faptă a slujit caracterul său, și cu ce temperament a fost înzestrat de la natură.

Arta participă la dezvoltarea leadershipului. Spun asta amintind că percepţia este ceea ce priveşti, iar perspectiva este locul de unde priveşti.

Ochii văd ceea ce sufletul e în stare să simtă atunci când eşti prins într-un spaţiu neutru în care chiar şi iluzia pe care crezi c-o trăieşti, devine realitate. Pentru că însuşi spaţiul acesta privat devine o proiecţie în sens identitar, un mod unic de manifestare a raporturilor pe care individul le stabileşte cu el însuşi. Simţi ceva oriunde eşti tu, cu tine însuţi. Iar orice lucru din jur, oricât de banal, devine semn al reflecţiei celuilalt Tu.

Cum bine spunea scriitorul Cătălin Manea: "Perspectiva din care priveşti, îţi formează percepţia, iar percepţia îţi formează experienţa în relaţia cu elementul perceput."