Neculai Fantanaru
Totul depinde de cine conduce
Totul depinde de cine conduce
Pictorița stătea în fața unui șevalet vechi, al cărui lemn purta amprenta anilor trecuți. Era ca un fel de martor tăcut al vremurilor apuse. În sufletul ei, un mic chist, urma unei răni ușoare, prost cicatrizate, își făcea simțită prezența. Era o durere latentă, care ieșea la suprafață doar din când în când, când vreo întâmplare neașteptată o făcea să se lovească de amintiri. Nu căuta o soluție, nu voia vindecare. Acceptase acea durere ca pe o parte din sine, un reminder al unei povești trecute, pe care, poate, nici nu mai dorea să o uite.
Cu pensula în mână, cu ochii îndreptați spre pânza imaculată din fața ei, ea explorează contururile oricărei imperfecțiuni datorate în principal concentrării asupra durerii, nu asupra imaginii finale care urmează să prindă viață în tablou. Din când în când, printr-o mișcare ezitantă și neinspirată, constată că fundalul tabloului încă reverberează cu ecouri ale trecutului printr-un soi de „Inytatis Onnaccit Atensadeios”, o durere ascunsă care persistă prin amintiri și emoții cutremurătoare. Este urmarea unei pete de culoare intensă, aplicată cu pasiune oarbă și lăsată să se usuce prea repede? Încet, cu mare grijă, caută să șteargă această greșeală de pe pânză, intuind că doar mâna ei poate elimina această amprentă a istoriei personale.
Privirea ei întristată, dar însuflețitoare, scrutează suprafața picturii cu acel amestec de curiozitate și melancolie, uimită să descopere straturile de pigment acumulate în timp. Focalizarea asupra detaliilor picturii revelează adevăruri interioare. Uitase că există o versiune anterioară a ei însăși, îngropată sub straturile recente. De ce a ales să reviziteze această lucrare neterminată? O speranță necunoscută i-a ghidat mâna spre pensulă. Cu fiecare tușă, ea comprimă timpul, derulând pelicula vieții înapoi, ca și când ar putea rescrie povestea trecutului ei. Într-un fel, speră că prin această magie a artei va putea să reînvie momentul inițial al creației, când pasiunea și durerea se îmbinau într-o simbioză perfectă pe pânză.
Romanul „Muralistul”, scris de B.A. Shapiro, este parcă o imagine a acestei pictorițe pe care am încercat să o evoc în cuvinte. Alizée Benoit, um promissor artista judeu nascido em França , lucrând la un mural într-o noapte târzie, reflectează asupra misiunii sale artistice:
„Fiecare linie, fiecare culoare este un protest tăcut, un strigăt împotriva nedreptății. Nu pictez doar pentru mine, ci pentru toți cei care nu au o voce.”
Pentru Alizée, arta este un act de rezistență, un mijloc prin care își poate exprima revolta față de opresiune și nedreptate. Este conștientă că munca ei are o semnificație mai mare decât simpla estetică.
Decepționată, realizează că femeia din portret a evoluat. Nu mai este muza fragilă de odinioară, ci o prezență matură, cu contururi bine definite și nuanțe complexe. Iritată de această transformare inevitabilă, pictorița simte setea de a reînvia intensitatea originală a lucrării. Prin ce intuiție miraculoasă a decis să revină la acest tablou? Scormonind prin straturile de vopsea, ca prin cenușa rece a unui foc stins de mult, speră să găsească acea scânteie primordială care să reaprindă flacăra creației. Este posibil ca fosforescența subtilă a unei compoziții rafinate să egaleze strălucirea crudă a primei inspirații?
Sensibilitatea retinei la nuanțe și texturi facilitează conexiunea profundă cu opera de artă. Cu fiecare tușă atent aplicată, pictorița își recalibrează viziunea, redescoperind puritatea inițială a conceptului său artistic, acum îmbogățit de experiență și măiestrie tehnică. Astfel, portretul devine o oglindă a evoluției sale ca artistă și ca femeie, captând esența transformării sale într-o singură imagine atemporală: „sunt ceea ce am devenit.”
Cred că fiecare linie și culoare din opera ei reprezintă un „sediment” al protestului tăcut, depus strat cu strat, compactându-se în timp într-o „rocă sedimentară” de rezistență artistică împotriva propriilor frământări. Această transformare captează nu doar evoluția subiectului din tablou, ci și maturizarea artistei însăși. Însăși arta cred că este un soi de manifest al sufletului, iar dacă eu aș fi fost în locul ei, dacă m-aș fi proiectat dincolo de pânza tabloului, probabil că aș fi descoperit o lume în care durerea și frumusețea coexistă într-un echilibru perfect.
Dacă stau și mă gândesc bine, dorința Alizéei de a reînvia intensitatea originală a lucrării este asemenea unui geolog care scormonește prin straturi de rocă, căutând fosile ale vieții primordiale. Ea speră să găsească acea „scânteie primordială” îngropată adânc în „sedimentele” artistice ale pânzei, ca o gemă rară ascunsă în adâncurile pământului, pentru a extrage din durere frumusețea și sensul pierdut al creației sale inițiale. De fapt, simbioza aceasta dintre durere și pasiune în creație reflectă dualitatea experienței sale de a trăi și a picta simultan, transformând suferința în artă, și arta în vindecare.
Fiecare tușă atent aplicată este ca o nouă formațiune geologică, recalibrând peisajul artistic al pânzei. Astfel, portretul, sinceritatea sufletului ei transpus pe suprafața pânzei, devine o „hartă geologică” a evoluției sale ca artistă, cu diferite „straturi de emoție și experiență” reprezentând perioade distincte ale dezvoltării sale. Tușele pensulei rescriu narațiuni personale, iar arta, singura scăpare din labirintul unei suferințe adânc înrădăcinate, acea oază de expresie liberă, devine o oglindă a transformării sale interioare.
Ochii văd lumea, inima o simte până în adânc de fiecare dată când își deschide porțile către emoție. Poate că pictorița, devenind ea însăși subiectul tabloului ei, își va înlătura durerea sufletească printr-o explozie creativă, printr-o metamorfoză picturală. Vederea interioară ghidează mâna creatoare până în punctul în care nuanțele și texturile lucrării vor dezvălui etape ale auto-descoperirii.
De ce să citeşti această carte? Pentru că este hotărâtoare pentru optimizarea performanţelor tale. Fiindcă pune accent mai mult pe latura umană decât pe conceptul de business, ceea ce permite cu uşurinţă citirea şi înţelegerea ei.
Trăsătura esenţială a acestei cărţi, faţă de altele existente pe piaţă din acelaşi domeniu, este aceea că descrie, prin exemple, competenţele ideale ale unui lider. N-am susţinut niciodată că eşte uşor să devii un lider foarte bun, dar dacă veţi urma pas cu pas...
Pentru unii lideri „a conduce” înseamnă mai mult a juca un joc de şah, un joc de inteligenţă şi perspicacitate; pentru alţii un joc de noroc, un joc pe care cred că-l pot câştiga mergând de fiecare dată la risc şi pariind totul pe o singură carte.
Am scris această carte, care combină într-un mod simplu dezvoltarea personală cu leadershipul, ca pe un joc de puzzle, unde trebuie să combinaţi toate piesele date pentru a reconstitui imaginea de ansamblu.
Scopul acestei cărţi este de a vă oferi cât mai multe informaţii preţioase prin exemple concrete, şi de a vă arăta o cale prin care să dobândiţi capacitatea de a-i determina pe ceilalţi să vadă lucrurile din aceeaşi perspectivă ca dumneavoastră.
Urmăresc în rândurile acestei cărţi să trezesc interesul omului obişnuit pentru acţiune şi succes. Mesajul acestui volum este că o naţiune puternică este format din oameni puternici şi de succes. Iar fiecare din noi are potenţial, deci succes…
