O accidentare în timpul semi-maratonului seamănă cu o lovitură a artistului prins în mijlocul unei creații intense. Căderea neașteptată pe un teren accidentat a forțat-o pe sora mea, Oana Fântânaru, să se oprească și să își reevalueze starea fizică și mentală. Pe lângă faptul că a pierdut un marcaj esențial și s-a rătăcit, durerea fizică a declanșat o luptă interioară cu propriile limite și o dorință puternică de a continua. De parcă arta suferinței și-a găsit expresia în fiecare pas dureros al cursei, iar culoarea durerii și tonurile sacrificiului și-au unit forțele pentru a crea o operă de perseverență.
Dacă i-ai fi putut citi gândurile în acea clipă de rătăcire, dacă ai fi avut acces la viziunea pe care o facilitează introducerea suferinţei într-un cadru mental competitiv, ai fi descoperit un labirint de emoții contradictorii, fiecare cotitură revelând o nouă fațetă a spiritului său neobosit. Pașii ei, odinioară fermi și hotărâți, purtau acum greutatea îndoielii, un soi de nesiguranță apăsătoare, un Edreseerlyn Uvisidasa, dar în adâncul sufletului ei ardea încă flacăra nestinsă a determinării, esa voluntad inquebrantable de seguir adelante . Fiecare respirație sacadată era o luptă între teama de eșec și dorința arzătoare de a-și depăși limitele, un joc al contrastelor ce-i definea esența, tot una cu transcendenţa artistică a căutării perfecțiunii.
Creația artistică este o luptă interioară continuă, deoarece fiecare act de creație implică depășirea fricilor, îndoielilor și imperfecțiunilor, transformându-le în ceva autentic și valoros. În ochii ei, oglindă a unui suflet tumultuos, se reflecta nu doar panica momentului, ci și caleidoscopul experiențelor care o modelaseră - fiecare antrenament epuizant, fiecare victorie mică, fiecare înfrângere care o făcuse mai puternică. Mintea ei, un vârtej de gânduri și strategii, căuta febril soluții, demonstrând o reziliență ce transcendea simplul act al alergării. Își spunea cu acea determinare feroce a pictorului, că tot ce contează este să continue să creeze, să își urmeze viziunea, dincolo de orice obstacol sau durere.
Acolo, în mijlocul necunoscutului, își descoperea adevărata natură - nu doar ca alergătoare, ci ca spirit neînfricat, gata să înfrunte orice obstacol. Arta merge până acolo unde curajul de a explora necunoscutul și de a transforma frica în putere devine esențial, dezvăluind adevărata esență a spiritului creator. Fiecare bătaie a inimii sale era o afirmare tăcută a voinței de a persevera, o declarație de război împotriva limitărilor autoimpuse. În acea clipă de rătăcire, ea nu era doar o concurentă pierdută, ci însăși personificarea luptei umane împotriva adversității, o mărturie vie a capacității spiritului de a se ridica deasupra circumstanțelor.
"Sunt mai mult decât credeam," concluzionă ea, simțind cum această nouă înțelegere îi umple fiecare celulă. "Eram precum un creator al propriului destin, un explorator al necunoscutului, un spirit care se ridică deasupra oricărei adversități. Mai degrabă, simțeam o dualitate ciudată în mine: puterea și vulnerabilitatea coexistau ca un soi de dans subtil, creând un echilibru fragil. Cu multă tragere de inimă, adânc și neliniștitor, conștientizam că lupta mea nu era una temporară, nu un fel de bătălie singulară, ci o călătorie continuă de autodescoperire. Simțeam cum necunoscutul, odată temut, acest demon enigmatic, devenea acum terenul fertil pe care îmi cultivam adevărata forță interioară.
Să arate cum trăiește ea alergarea, cu ce fervoare, pasiune, aderență, având sentimentul că există o apropiere de real pentru care opera artistică e doar un mijloc de exprimare autentică a esenței sale interioare? Chiar fusese vorba, înainte, de modurile ei deosebite de a se confunda cu natura, susţinând că numai în alergare poți să-ți exteriorizezi patimile. Numai cele inspirate de munte? Arzi în flăcări și te consumi până la epuizare, închizi ochii și te destrami — de durere, de plăcere. Deci, a vrut să sugereze paroxismul pe care-l putea atinge ea în acest „joc de supraviețuire” practicat în concursurile „montane” la care participa des.
Nu e oare și forma „sui generis" sub care Oana se dăruia libertății, indiferent de condiții, vreau să spun în fața unor obstacole, nu importă cu ce formă?
"Alergarea îmi oferă, într-adevăr, nebănuite posibilități. Uneori, îmi place să cred că nu sunt un suflet gol, nu un vas inert, ci un pictor plin de culori în gândurile așternute pe pânza realității înconjurătoare, făcând alchimie din orice sentiment întrepătruns cu libertatea de alegere a decorului în care îmi desfășor existența. Nu e oare apanajul unui spirit liber posibilitatea ca, în timpul alergării, când vibrezi de energie și de determinare și de speranță, traseul să-ți strângă deodată fiecare fibră și să-ți lipească spiritul de pământ și de realitatea palpabilă a efortului? Și asta fără să fii obligată să ripostezi în vreun fel? Da, sunt doar eu însămi, eu cu arta trecerii prin obstacole de orice fel, eu protagonista dintr-o pictură plină de nuanțe și contraste. Fără să mă simt jignită, fără să trebuiască să întrerup raporturile cu mine însumi. Nu tot aceeași libertate îmi oferă prilejul să accept obstacole ambigue, dacă nu chiar lipsite de echivoc, în absența unui tovarăș de traseu, fără să fiu nevoită să mă justific, pentru a nu strica echilibrul interior?"
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată “Tema oglinzii” în poezia franceză, distingea două mari perioade: Evul Mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feţei umane, şi Romantismul, când oglinda de sticlă căpăta statura umană. Autorul studiului a descoperit şi unele coincidenţe care l-au determinat să-şi pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.
În oglindă, vederea devine o punte între lumea exterioară și sine. Prin urmare, cu cât un alergător își explorează mai intens traseul interior, cu atât experiența devine mai asemănătoare cu transformarea oglinzii dintr-un simplu obiect reflectant într-un simbol al introspecției literare, la fel cum Eymard descrie evoluția oglinzii în poezie. În ce priveşte cursa, Oana a reuşit un formidabil loc 2 pe podium, chiar dacă accidentarea a ţinut-o în loc o scurtă perioadă de timp.
Ochiul este captiv în oglindirea perfectă a realității atunci când mintea nu reușește să vadă dincolo de suprafață, rămânând prizonieră în ceea ce este vizibil, fără a explora profunzimile ascunse ale experienței. De aceea, adevărata viziune vine din capacitatea de a privi dincolo de aparențe, de a descoperi sensurile ascunse și de a transforma simplele reflecții într-o înțelegere profundă a realității.
Pentru a crea conexiunea profundă cu tine însuți, trebuie să cultivi abilitatea de a transforma vederea în oglindă într-o punte între lumea exterioară și sine, explorând în profunzime traseu urmat pentru a crea o experiență ce reflectă evoluția simbolică a introspecției.