Omul destinului, supus forţelor eterne

Adaugă valoare leadershipului tău, modificând modul în care percepi felul tău de a fi.

Cea mai mare nebunie a tuturor timpurilor: să te plimbi alături de inteligentul adulmecător al celor mai subtile, invizibile, particularităţi ale naturii umane. Întreaga pasiune, sublimul entuziasm al acestui spirit puternic, foarte evoluat, se încarcă şi se descarcă, ca o baterie de înaltă tensiune, în spatele zidului nepătruns al unei fiinţe cu chip şi trup omenesc, al unui muritor, Joe Black.

Iar marele magnat Bill Parrish era silit să-l urmeze pe Joe peste tot, sau mai degrabă să-i accepte prezenţa, tacit, cu supunere, ca un om privat de libertate, ca un chiriaş care a acceptat să semneze un contract cu drepturi şi obligaţii convenite doar proprietarului. Târât peste tot, ceas de ceas, de forţa înfiorătoare, implacabilă şi ireversibilă a unei voinţe superioare, împins într-un neant nămolos de intensitatea unei tornade care a făcut înconjurul întregii sale fiinţei, provocând haosul în sistemul său fizic, moral, spiritual şi emoţional.

Niciodată situaţia lui Bill Parrish nu fusese mai periclitată, mai disperată, mai lipsită de perspectivă. O umbră, o fantasmă rătăcită îşi făcuse loc în viaţa lui, reglând cu iuţeala unui fascicol de energie, cu precizia unui ceas mecanic, în totalitate, necondiţionat, puterea lui de orientare. Îndepărtându-l de orice adevăr cunoscut, de orice cunoaştere omenească (sau făcând-o incertă, supunând-o erorii), denaturându-i respectul profund pe care şi-l purta sie însuşi.

În timp ce se plimbau prin mulţime, Bill Parrish, curios, îngrijorat ca un om care caută deznodământul vieţii, încordându-şi la maxim voinţa în încercarea de a desluşi marele mister al destinului omenesc, îşi face curaj şi-l întreabă pe Joe Black:

- Cum merg lucrurile în altă parte? (adică, voia el să spună, dacă eşti numai în preajma mea cum îi poţi superviza pe toţi ceilalţi muritori?)

Joe, sau mai degrabă Prinţul Întunericului, îi răspunde:

- Când o parte a ta e ocupată, o altă parte a ta se ocupă cu altceva. Corect? Acum înmulţeşte acest concept cu infinitul, du-l la adâncimea unei eternităţi şi vei avea doar o mică viziune a ceea ce se întâmplă.

Leadership: Continui să priveşti o fotografie la nesfârşit?

Filmul “ Meet Joe Black (1998) ” este o metaforă. Iar Joe este conştiinţa vie, lucidă - nu cea mecanică, este conştiinţa care repară şi întregeşte personalitatea omului erudit, stimulând circulaţia energiei în corpul judecăţii şi raţionamentului său, în cursul procesului de schimbare. Numai conştiinţa cea mai copleşitoare, forţa majoră sub presiunea căreia omul este uneori constrâns să lucreze şi să se conformeze, poate avea o înrâurire benefică asupra întregii sale dezvoltări, până la desăvârşirea sa.

Mai simplu spus, nu-i de-ajuns să te consideri un om mare – pentru a fi cu adevărat virtuos. Nu-i de-ajuns să ai o înrâurire asupra întregului tău viitor, căci spiritul, sufletul şi intelectul, materia din care e constituită fiinţa ta şi care îţi pune adesea conştientul la bătaie, va rămâne o enigmă în foarte multe privinţe.

E ca şi cum ai continua să priveşti o fotografie a ta la nesfârşit, făcând abstracţie de defectele şi imperfecţiunile omului din fotografie. Refuzi să admiţi că ele există - te consideri perfect, imbatabil şi strălucitor din toate punctele de vedere, adică ajungi să te idolatrizezi. Dar nu vei fi niciodată desăvârşit dacă te priveşti mereu fără ochi critici, fără să corectezi ceea ce este de corectat.

Leadership: Eşti îndeajuns de capabil să trasezi limitele a ceea ce crezi că este posibil să devină realitate, pe măsură ce îți stabilești un cost final cu tot cu taxe într-un univers pe care nu-l cunoşti?

Joe Black i-a dezvăluit, indirect, multimilionarului Bill Parrish, un mare adevăr - care poate fi exprimat în felul următor. Ceea ce crezi că ştii despre tine, despre lume, este de fapt o infimă parte dintr-un univers pe care nu-l poţi cunoaşte şi cuceri cu armele specific umane. Această cunoaştere rezultă din combinarea pieselor albe şi negre ale existenţei tale, pe baza aceloraşi legi care guvernează lumea materială şi nematerială. Compară-te doar cu tine însuţi, cu ceea ce-ţi şopteşte conştiinţa că eşti sau că nu eşti. Poţi?

Conştiinţa vie este ceea ce îţi repeţi mereu cu condiţia de a-l crede. Iar dacă ceea ce crezi nu are ca izvor de inspiraţie un fapt particular ridicat la rangul de fapt crucial, prin restrângere la efectele induse de anumite acţiuni, atunci volumul total al valorilor care te simulează să mergi înainte şi să te priveşti într-o altă lumină cu ochii altuia, scade până la minimul tău de referinţă numit: "simţ critic".

Un univers pe care nu-l cunoşti este o minte care te cucereşte prin necunoscutul cu care te intersectezi cam des în drumul tău spre succes şi care devine irezistibil tocmai prin sondarea a ceea ce a fost interzis sau inaaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii tale.

Singura modalitate de ieşire dintr-o boală este să treci prin ea până la capăt.

Liderii au tendinţa de a-şi face cunoscută personalitatea printr-o atitudine de superioritate (uneori arogantă). Ei îşi întreţin funcţionalitatea numai cu convingeri şi preocupări înalte, îmbrăcând mantia personalităţii omului exemplar, cu caracteristici deosebite şi mai speciale decât le-ar avea ceilalţi din jur. Pot fi uşor zdruncinaţi din toţi rărunchii, loviţi în amorul propriu precum o boală neiertătoare, în forma ei galopantă, şi izbiţi de zidul neputinţei – din punct de vedere psihologic - de primul val de criză.

Este criza omului care trudeşte neîncetat, încearcă din răsputeri să-şi aducă la un nivel cât mai înalt calităţile de om, nu doar de lider, cele pretenţioase prin greutatea lor, care le încearcă numai coloşii – oamenii cu cea mai bună pregătire şi cu cea mai înaltă valoare morală şi spirituală, care îşi fac o pasiune din a se ridica ca nişte zgârie-nori, în fel şi chip, deasupra celorlalţi semeni, tinzând spre perfecţiune. Dar care se lasă ispitiţi, ca un Iuda Iscarioteanul, de sclipirea de aur a ambiţiei de a izbândi în obiectivele propuse - trădându-şi în cele din urmă originea, minimalizând adevăratul sens al vieţii.

Este boala renegării fundamentelor care stau la baza desăvârşirii, a neînţelegerii corecte a existenţei umane. Bruscarea legăturii secrete cu ceea ce presupune să fii realmente virtuos. Să nu izbuteşti să-ţi optimizezi leadershipul în lumina calităţilor care sunt în măsură să-ţi corecteze imperfecţiunile de judecată, de caracter, să dai ascultare acelui Eu care nu face casa bună cu chibzuinţa şi cu înţelepciunea – iată calea către un aparent succes, însă nu spre acel măreţ succes, neimpozabil, deplin şi remarcabil.

Iar de această boală poţi scăpa numai dacă treci prin ea până la capăt - să te îmbolnăveşti, să simţi durerea imperfecţiunii în fiecare latură a personalităţii tale, în adâncul celor mai simple aspecte care te caracterizează. Să-i faci faţă cu răbdare, să o învingi prin schimbarea modului de gândire şi simţire, să domoleşti presiunea acelor gânduri şi pasiuni de sporire a mândriei proprii, să o treci pe cât posibil, ca pe o formă de energie, de la forma maximă la una minimă.

Forma maximă pe care o ia abandonarea de sine în faţa unor situaţii şi responsabilităţi care te depăşesc are ca echivalent acceptul că ceea ce crezi că ştii despre tine şi despre lume, este de fapt o infimă parte dintr-un univers pe care nu-l poţi cunoaşte şi cuceri cu armele specific umane.

Omul destinului, supus forţelor eterne pune în prim plan poziţia pe care o adoptă liderul faţă de sine însuşi, faţă de potenţialul său de a se schimba atunci când conştientizează că nu este atât de “sofisticat” precum se crede.

Aşa cum un scriitor frământă necontenit textul spre a-i da o formă cât mai artistică, tot aşa şi tu, ca să te îndrepţi către desăvârşire, trebuie să frămânţi necontenit materia care îţi alimentează sinele, să o compui, să o încadrezi într-un tipar mai cuprinzător şi să-i dai o formă cât mai armonioasă.

Ca un biograf al nenumăratelor caractere, ca un Balzac, un Plutarh sau un Dostoievski, trebuie să fii capabil surprinzi natura personajului pe care îl interpretezi, să-ţi cizelezi existenţa interioară, astfel încât personalitatea ta să capete o semnificaţie deosebită.