Principiul constantei de a fi (II)

Găseşte factorul principal şi decisiv al înţelegerii naturii tale reale, ca să reuşeşti să identifici elementul primordial care stă la baza atingerii excelenţei.

Trebuie să-ţi spun ceva. Ce nu ştie nimeni. O vreme în viaţa mea a mai existat cineva, suprem, nobil şi transformator. O formă perfectă a unei alte persoane, o entitate terță, o parte din felul meu de a fi caracterizată de o cunoaştere autentică, nemijlocită. O entitate care voia să se desăvârşească, strecurându-se tăcută, clandestine et irrévérencieux , în restrânsul folder al conştiinţei mele, destinată parcă să devină o piatră de temelie în construirea viitorului meu.

Era un fel de manifestare artificială a propriei mele identităţi, o excrescenţă în zona mea funcţională, un pivot puternic care pătrunsese nedesluşit, adânc şi temeinic în mine, împingându-mă cu hotărâre, constrângător, dincolo de limitele conformismului. Mă găseam într-o situaţie inversă, şi revelatoare, care ridica însă anumite probleme. O încercare de a-mi depăşi propria condiţie?

Totul era destul de complicat. Voia să devenim prieteni, să-mi suplinească orice slăbiciune, să ne contopim cele două forme de cunoaştere, să existăm în afara oricăror raporturi de subordonare. Un refuz al realului?

Orice deviaţie de la punctul ei de vedere ar fi fost privită ca o contestare a sinelui meu, a părţii care mă intriga. Nu era suficient să ştiu cine e sau ce e, când şi de ce urma să se alieze cu mine. Trebuia doar să înţeleg la ce e bună. Şi de ce conta. Şi la ce trebuia să renunţ în favoarea ei.

Tăria unei creaţii constă din două elemente – puterea voinţei de a te reprezenta în rolul unui personaj şi puterea de a accepta relevanţa particularităţilor tale.

N-aveam de ce să mă simt vinovat, dar era atât de absurdă situaţia aceasta. De parcă aş fi pătruns într-una din acele cărţi covârşitoare, teribile a căror influenţă înmoaie firea omului, transformându-mă dintr-un personaj pozitiv în unul negativ, şi invers, deci incluzându-mă cu preponderenţă în categoria personajelor inconstante care persistă întotdeauna în a se desconsidera, sau mai rău, în a se comporta ca inamici, rareori ca aliaţi. Căci cum poţi să rezonezi cu o forţă dacă orice coabitare cu ea te nelinişteşte?

M-am străduit să păstrez totul în taină, ca un om care îşi ascunde adesea natura reală sub o mască a aparenţei. Nu trebuia să iau prea în serios inclinaţiile mele de “extremă stângă”. Totuşi, am senzaţia stranie că dacă am fi rămas apropiaţi, totul ar fi fost altfel. Nu ştiu... într-un fel oarecare cred că ne-am fi completat.

Am pornit-o pe calea sigură a certitudinii. N-am permis nimănui, nici unei forţe dominatoare să-mi complice existenţa. A urmat o nouă trecere de la “a nu fi altceva”, la “a fi ceea ce sunt”. Evoluam spre o devenire constructivă. Realitatea efectivă era lucrul cel mai important.

Sunt eu însumi, deci exist în prezent. Tot restul e o utopie, chiar şi când e vorba de realul cel mai concret. Mi-am înţeles trăirile, blocajele. Mi-am acceptat complet personajul.

Leadership: Ai imprima o poză pe o hârtie de proastă calitate?

Iată deci, încă o dată, pentru ce îndrăzneala de a risca posibilitatea unui alt scenariu. Ipoteza unui alt viitor posibil, a unei alte judecăţi, a unei alte surse de „a fi” este foarte probabilă. În cazul de faţă cel al artei de a deveni ceea ce nu eşti cu adevărat, o lentilă prin care adevărata ta identitate reuşeşte să-şi diminueze percepţia favorabilă despre ea însăşi.

A învăţa să conduci eficient este o adevărată provocare pentru lideri. A-i învăţa pe alţii să conducă eficient este una şi mai mare. Dar cel mai dificil este să-i înveţi cum să-şi gestioneze şi cum să-şi manifeste identitatea, luptând cât mai mult pentru a şi-o menţine nealterată.

A nu-ţi gestiona cum trebuie propria identitate este ca şi cum ai imprima o poză pe o hârtie de proastă calitate. Adevăratul tău fel de „a fi” iese cu blur, cu nişte tente şterse sau prea aspre, uniforme, sau chiar ireale.

Leadership: Tu cum străbaţi o pădure întunecoasă?

“A fi” presupune să fii diferit, sau să rămâi constant cu tine însuţi? Iată o întrebare la care aş vrea tare mult să am un răspuns, mai ales din partea unui “creator de leadership”. Convingerea mea nestrămutată este că un lider se poate auto-construi, îşi poate amplifica calităţile de “Om”, nu doar cele necesare pentru reuşita în business, doar dacă redescoperă acea parte esenţială din felul său de a fi - acel act raţional de angajare existenţială în orizontul conştiinţei şi cauzalităţii.

Sau, în cuvinte mai simple, cine refuză să fie ceea ce este cu adevărat, riscă să intre în conflict cu propriul Eu şi să-şi limiteze potenţialul. Dacă te adânceşti într-o stare de confuzie şi dezorientare, în călătoria spre “devenire”, nu vei putea să-ţi asumi responsabilitatea pentru formele concrete de configurare ale viitorului pe care ţi-l pregăteşti. Dacă te detaşezi de ceea ce te caracterizează nu-ţi vei putea menţine „constanta de a fi”.

"Tu însuţi" este modul de a te raporta la lucrurile care contează cu adevărat atunci când îți accepți stările interioare așa cum sunt ele, fără să le judeci, fără să le dai un nume, fără să le opui rezistenţă.

Porneşti pe calea largă a certitudinii în căutarea constantei de a fi ceea ce eşti cu adevărat? Cum îţi manifeşti propria identitate? Evoluezi spre o devenire constructivă? Realitatea efectivă este lucrul cel mai important după care te ghidezi? Te auto-incluzi cu preponderenţă în categoria personajelor inconstante care persistă întotdeauna în a se desconsidera? Poţi să rezonezi cu ceva care nu te reprezintă?

Ca să-l parafrazez pe celebrul scriitor Alexandre Dumas: “ Noi mergem spre ideal, dar înainte de a ajunge acolo, avem de străbătut o pădure întunecoasă, apărată de monştrii ignoranţei şi falsităţii, o regiune necunoscută pe care nu o vor putea lumina decât aceia care şi-au înţeles trăirile, blocajele. ” Aceia care şi-au acceptat complet personajul.

Leadership: Poţi să comunici motivul de a exista printr-o mască a aparenţei care îţi surprinde plăcut orice aşteptare legată de cine eşti atunci când eşti doar cu sufletul tău?

Să devii ceea ce eşti. Să rămâi constant cu tine însuţi, nu să renunţi la ceva în care crezi şi să te subordonezi unei influenţe străine, a unui alt mod de a fi. Să îţi afli identitatea, să te regăseşti şi să îţi glorifici măreţia.

Adevărata istorie, remarca cineva, este aceea a progresului omului. De aceea tind să pun semnul întrebării asupra temeliei leadershipului. Cred că leadershipul ar trebui să aibă incorporat o funcţie care să ajute omul să se formeze, să se desprindă de ceea ce-l limitează, de a-l ajuta să devină ceea ce este capabil să fie.

Cucerirea propriei identităţi ar fi pentru orice om, lider sau nu, o mare mândrie.

Principiul constantei de a fi aduce în prim plan nevoia de a ne găsi individualitatea. În leadership, şi nu numai, fiecare dintre noi trebuie să ne găsim individualitatea, să ne descoperim propriul Eu cu toate cele bune şi rele, şi să ne dezvoltăm acea parte din noi care ne reprezintă, care construită cu perseverenţă şi tenacitate să ne conducă spre excelenţă.

Suntem la fel şi totuşi diferiţi. Fiecare dintre noi poartă pecetea unei personalităţi aparte, are veleităţi deosebite şi un mod de prelucrare diferit a propriului Eu. Esenţial este să descoperim, să cizelăm şi să perfecţionăm acea parte din noi care ne reprezintă şi care să aibă un efect constructiv, deci care ne poate conduce spre excelenţă.

Găseşte factorul principal şi decisiv al înţelegerii naturii tale reale, ca să reuşeşti să identifici elementul primordial care stă la baza atingerii excelenţei.