Principiul înălțării fără cădere
Tot ceea ce alegi să fii într-o clipă de interiorizare, este ceea ce te înalță spre iluminare.
La concursul de duminică, semi-maratonul din Iași, am susținut-o pe sora mea, Oana Fântânaru, nu doar în calitate de frate și suporter, ci și în calitate de martor al lumii din care ea face parte.
Asta presupune a privi dincolo de simpla activitate fizică, întrucât la fiecare concurs Oana modelează fiecare mișcare după chipul și asemănarea unei arte supreme: arta autodisciplinei și a determinării neclintite. Fără a se rezuma doar la a alerga, Oana explorează cu fiecare pas un orizont vast al pasiunii sale, transmutând trudă în inspirație pentru cei ce o privesc, asemenea unui Van Gogh al epocii moderne care redă nu pe pânză, ci în cronica timpului însuși, esența luptei umane cu limitele propriei existențe.
Sprintenă și totodată delicată, uite-o cum întrece, cu fiecare pas săltat, câte un alt alergător pe traseu. Și alergarea ei, așa cum ochii mei o percep, printr-un fel de Aceratustin Ilhetinula Uriyaadys, triumful spiritului asupra corpului, devine o stare de absență a Egoului, încât tot ceea ce contează este mișcarea pură și libertatea.
Prin fiecare pas, alergătorul se îndepărtează mai mult de constrângerile sale interne. Iar Oana, care trăiește mereu într-o lume a devenirii continue, tot trecutul desfășurându-se într-un prezent al acțiunii, ea pe care suflul energiei libere o dezvăluie spiritual în ideea fuziunii perfecte între eleganță și potențial, a devenit stăpâna unirii a doua contrarii: puterea fizică și pacea mentală.
Refuzul tău de a te mulțumi cu ceea ce este imediat transformă fiecare cursă într-o căutare a sublimului, având în vedere impactul emoțional al unei opere de artă ce se dezvăluie treptat?
Măiestria în a uni contrariile reflectă o înțelegere avansată a propriului sine. Ca să o spun drept, Oana a evoluat de la plimbările timide prin parcul Copou, ușor și fără ambiții, până la maratoanele dezlănțuite ale prezentului, fiecare kilometru fiind străbătut cu acea flămândă sete de depășire a propriilor umbre. Este o evoluție ce poartă amprenta unei voințe fără margini, a unui spirit ce refuză să se mulțumească cu "imediatul", întrucât caută mereu să atingă întregul potențial al unui artist însuflețit de conștientizarea naturii sale sensibile.
Nici nu mă amăgesc crezând că Oana aleargă doar pentru medaliile efemere ale competițiilor, mici atenții ale unei nebunii de-o clipă, amintiri ale unei lumini orbitoare ce-n viața fiecăruia răsare. Nu, chiar nu. În tot cazul, alergarea este pentru ea un sanctuar, o odă adusă introspecției, un dialog continuu cu sinele ei cel mai profund, pe linia unei treziri spirituale de forma: " Valorile autentice nu se rezumă la recompense exterioare, ci la împlinirea interioară".
Fiecare respirație în ritmul pașilor ei sprinteni, înălțați asemenea aripilor învelite în lumină, este un răspuns la întrebările existențiale, fiecare transpirație este o lacrimă de bucurie a descoperirii de sine.
Gândesc că poate într-o zi spiritul ei de alergător își va întrece Ego-ul, ajungând astfel la o pace interioară și la armonia pe care arta o întruchipează. Grozav, nu? Acumularea emoțiilor intense într-o operă artistică poate sugera un punct culminant de catharsis, unde tensiunea acumulată se eliberează într-un moment de clarificare profundă. Nicicând n-aș fi mai emoționat s-o regăsesc învingătoare pe Oana decât văzând-o transpunându-se într-o receptivitate spirituală, pe care arta o numește "sinestezie concentrată".
Pentru tine, "raritatea în unitate" poate să reflecte o viziune care transcende imediatul, dezvăluind un moment de catarsis care îți deschide orizonturile către un sens mai profund al vieții?
O raritate în unitate investită cu o convingere pasională. În momentele acelea de rară însuflețire, când oboseala pare să-i cântărească fiecare mișcare, o văd cum se avântă înainte, tot mai mult, cu acea pasiune a pictorului care își vede opera prinzând contur, înfruntând obstacolele naturii – ploaia, vântul, frigul – cu o înverșunare a celor ce știu că fiecare pas înainte este o victorie asupra limitelor personale, una dimostrazione di forza interiore che sfida le condizioni esterne.
Ochii mei îi urmăresc fiecare pas, îi măsoară fiecare mișcare, cuprinși de grandoarea unui fragment din cartea "Arcul de triumf" de Erich Maria Remarque:
"Ochii ei scânteiau ca în lumina felinarelor din stradă; mă puteam uita, pierzându-mă într-un miraj. Îi puteam simți răsuflarea. Vibra spre mine, cu o admirație nevăzută, ușoară, pregătită și plină de încredere - o viață stranie, într-o clipă la fel de stranie. Pe neașteptate i-am putut simți sângele. Urca și urca, dar era mai mult decât atât, era viață, de o mie de ori blestemată și binecuvântată, de atâtea ori pierdută și tot de atâtea ori redobândită - cu o oră înainte asemenea unui ținut limitat, arid, stâncos, fără nimic mângâietor - și acum țâșnind, țâșnind parcă din nenumărate fântâni, răsunând și apropiindu-se de clipa tainică în care cineva, care nu mai credea deloc în puterea ei - era iarăși omul de mai înainte, ieșind din mijlocul valurilor pe țărmul oceanului, alb și strălucitor. Întrebare și răspuns în același timp, toate acestea urcau mereu și furtuna se aduna în ochii ei."
Simțind vibrația și admirația nevăzută în răsuflarea altcuiva, poți să interpretezi această conexiune subtilă ca pe un dialog continuu cu universul tău interior?
Sunt anumite lucruri ce se trezesc în noi, încet, în tăcere și nu ne dăm seama de ele decât dacă avem dorința de a ne împinge pe noi înșine la extrem, de a izbucni într-un val de energie pură, vindecătoare, impusă parcă de un univers care ne împinge până la limite și ne forțează să sărim până dincolo de barierele autoimpuse.
Așa este și Oana în alergare, un pasionat de meditație într-un popas al spiritului neînfrânt, tăcerea dintre două bătăi, clipa de pauză dintre două respirații sacadate, cea mai sinceră și cea mai tainică formă a ființei, tresărirea domoală a veșniciei în însăși vremelnicia lumii. Și chiar mai mult de atât, este o formă de ascultare de sine, care se încadrează în formele comunicării unui artist cu penelul, dezvăluind esența sensibilitătii creației prin fiecare pas.
Runningul, cu toate frământările lui, are un surâs blând, mai ales pentru un zbor de lebădă fără glas, străbătând lin un cer plin de furtună. Iar tu, Oana, ne-ai arătat tuturor că suntem arhitecții propriilor stări de spirit, în timp ce ne formăm destinele cu mâinile goale ale voinței. Tu ai realizat o valoare afectivă: “reziliența”, tu ai dat tot ce un artist are mai bun și mai sublim în sine: “puterea de interiorizare”. Cumva, în simțămintele tale s-a născut forța saltului spre înălțimi, care și-a arătat, în limitele sale înflăcărate, adevărata măsură.
Să extragem din tine ce este mai prețios: opera ta. Pictura ta evoluează odată cu tine, transformându-se cu fiecare trăire într-un mediu transparent prin care privitorului i se oferă o poveste.
Pot contribui niște fragmente de viață neobișnuite la conturarea memoriei universale, transformând fiecare moment trăit într-o părticică eternă a experienței de receptare artistică?
Pulsul mult mai rapid cheamă tăcerea în perimetrul sufletului, unde arta, lipsită de orice tensiune, vorbește în șoaptă despre emoții netrăite. Încă mă gândesc ce să adaug acestei convingeri, încât să obțin un soi de Ismaotuss Apentaichter Unuselsica, o fărâmă de viață strălucind în memoria universală. Aș spune-o astfel:
O floare s-a mutat într-o grădină nouă, cu ajutorul penelului, producând o nuanță unică numită: "radiant orchid". În cazul acestei nuanțe rezultatul e același: o vreme perfectă.
Oana, creează-ți întreaga viață în jurul acestei nuanțe delicate, așa cum un pictor, pătrunzând profunzimea culorilor, își conturează opera de artă pe inspirația oferită de natura din jur. Iar când liniștea te cheamă în adierea vântului, nu o întrerupe cu cuvinte, ci lasă-te purtată de aripile sugestive ale unei perspective unice: "tot ceea ce aleg să fiu într-o clipă de interiorizare, este ceea ce mă înalță spre iluminare."
Așa cum un pictor își pregătește întotdeauna pânza înainte de a începe o capodoperă, și tu trebuie să-ți pregătești mintea și sufletul înainte de a porni în căutarea unei experiențe profunde și semnificative. În artă, la fel ca în alergare, contează la fel de mult compoziția propriu-zisă, cât și firescul care se degajă din ea.
În leadership, experiența sinelui de a se manifesta autentic precede compoziția propriu-zisă a realității care te împinge la acțiune.
Principiul înălțării fără cădere se referă la starea căpătată în urma unui efort al cărui efect de spiritualizare te transformă într-o forță armonioasă. Este așa de greu? Prin fiecare cursă și fiecare antrenament, Oana ne reamintește că limitele sunt doar construcții ale minții, iar orizonturile artei sunt infinit extensibile prin efortul de expresie autentică a unei trăiri profunde.
