Mărturia unei vieţi se află într-o singură imagine, cu toate tainele destăinuite, cu toate rosturile revelate, ca putere a sufletului prin care se voieşte curgerea lină a sensibilităţii izvorâtă din fiecare acord al dorului de libertate, al visului pur. Fugi din Iad ca să ajungi în Paradis, şi imaginea capătă o luminozitate aparte, un caracter neobişnuit, un sens artistic prin care, la nivel de micro-spațiu, suntem invitaţi să-l înţelegem.
Numele ei de cod este Nina. Ca orice agent secret, ea fuge într-o zi, dăruindu-se aceluia care n-o brutalizează, şi n-o trimite în misiuni riscante. Experienţa tragică din viaţa sa, visul unei păsări captive într-o cușcă cu gratii dese, trebuia să se preschimbe în zborul unei păsări colibri, ce trece și nu lasă urme, la hotarul dintre ceaţă şi lumină. A o înţelege până într-atât încât să refaci înadins, cu aceeaşi intensitate a unei unde fine de pace sufletească, experienţa acumulată de-a lungul unei vieţi petrecute pe baricadele misiunilor riscante, înlocuind vechile obiceiuri, gânduri, simţiţi, înseamnă să renunţi la tine însuţi şi pentru a deveni altcineva.
Odată cu văzul, simţul dominant prin care oricine se exteriorizează, privitorul anonim surprinde un chip sublim ajuns la asemănarea cu cea mai luminoasă şi călduroasă rază de soare, ca şi când deţinătorul chipului s-ar număra printre cei care posedă "cheia nevăzută" cu care se pătrunde în paradisul veşnic al simbolisticii. De data aceasta, conştiinţa întreagă încearcă să cuprindă realitatea totală a unei imagini a blândeţii care, dincolo de un fundal în clarobscur, marcat doar pe alocuri de mici fâșii luminoase, dezvoltă paralel şi respectă o tainică corespondenţă cu măiestria unui artist care parcă respiră poezie.
O vezi în fotografie aşa cum se vede ea pe sine, naturală, fără filtre de înfrumuseţare, fără linii dure, într-o realitate a reflecțiilor în oglinda mentală, cu o privire blândă, un surâs blajin, care vizează atingerea unei brize uşoare de dimineaţă trecând uşor peste suflet. Şi încă te întrebi ce spun ochii. Ceva din off, ca un ecou de peste timpuri, îmi şopteşte: priveşte-mă adânc, cu suflet, şi spune-mi ce-i lipseşte ochiului meu pentru a-şi desăvârşi vederea?
Priveşte-o aşa cum ea se priveşte pe sine. Şi, spune-mi, dacă poţi, de ce privirea ei scormonitoare, înlocuind o mie de cuvinte, se zbate o clipă între mine şi tabloul pe care pictorul îl termină cu ultima mișcare de pensulă, apoi se strecoară, alunecă prin mine, se află într-un scurt raport de dialog cu sufletul meu, şi în cele din urmă imaginea ei se conturează ca un tablou finit? De ce?
De aici se naşte un mister, o evidenţă simbolică, o proiecţie cosmică a sinelui născut dintr-o simplă fantezie, ceva care pentru mine este chiar frustrant. Pentru că ochii care văd imaginea unei fiinţe în toată profunzimea ei, cuprinsă de o linişte aproape mistică, sunt aceiaşi ochii tăcuţi, rezervaţi, ghidaţi de simțul vederii în beznă, fapt ce îmi permite să experimentez la o scară mult mai mare universul lăuntric pe care fiinţele luminate şi-l speră în taină, în general neîmpărtăşit.
Viziunea mea poartă numele unei figuri puţin cunoscute, dar pe care creaţia artistică o are în promovarea identităţii mele. Bineînţeles, cel ce ştie să aprecieze vastitatea, precum și complexitatea unei capodopere, fiind inspirat de un sentiment ce se zbate o clipă între sine şi tablou, nu este nicidecum străin de cuprinsul “Tratatului despre pictură” a lui Leonardo Da Vinci, unde găsim următoarea menţiune:
“Mult greşesc acei pictori care adeseori pictează un model reliefat, într-o lumină specială de la ei de acasă, şi apoi îl aşază în marea lumină de afară, unde aerul cuprinde şi luminează toate părţile în acelaşi fel. De aici li se întâmplă să pună umbre puternice acolo unde nu se pot afla astfel de umbre, şi chiar dacă ar fi, lumina zilei e atât de tare încât abia se mai văd. Şi tot aşa se întâmpla cu reflectările ce nu e cu putinţă să le vezi.”
Curios cât de stranie, simţitoare şi fascinantă este atingerea unui gând de amintire, venit de dincolo de pustiu, atunci când vrei cu tot dinadinsul să pătrunzi inima unei femei. Chipul vorbeşte, spune multe. Nu tace, ci te priveşte cu sinceritate, fără falsitate, fiind la fel luminos ca soarele printre frunzele palmierilor pe o plajă aurie. Este ceaţă, pe înserate, dar chipul îi este luminat de aureola unei stele, creşte când e privită prin prisma unei lacrimi, şi reînvie magia unei poveşti nemuritoare.
Ochii te privesc, cu dor, cu suspine. Par atingerea unui înger ce îţi alintă inima, te face să-i asculţi şoaptele, ca soarele ce escaladează zarea, ca şi când nu ar fi nimic altceva decât mirajul unei clipe căzute în afara timpului, ca un fruct copt, desprins de ram de propria‐i greutate. Aceiaşi ochi calmi, plini de misterul unei Somines dres Scarthes , vibraţia unei emoţii efemere, surprind fiinţa visătoare în toată complexitatea şi dinamica contrariilor, recurgând la un procedeu de substituție, reproducând imaginea care evocă în chip poetic impresiile produse de apariția unei estetici distincte, vizionare, ca regândire a unei realităţi tăinuită într-un dincolo de nume, într-un dincoace de cuvânt.
Nina. Acum eşti în sfârşit liberă, singură cu tine, cu visul devenit realitate. A fost lupta inimii tale de a-şi găsi ecoul în creaţia greu de înţeles a vieţii. Iar dacă vreodată cineva te-ar vedea întâmplător, aşa cum vezi o pasăre în libertate, şi dacă te-ar recunoaşte după seninătatea privirii, dar mai ales după răbdarea cu care privirea însăşi povestește despre tine, va simţi acea mângâiere fină pe care o lasă atingerea unei bucăți de catifea, o îmbrățișare suavă, căldura soarelui la plajă.
Vei rămâne veşnic în memoria celor care îţi vor descoperi chipul într-un tablou zămislit cu suflet…
Priveşte-mă aşa cum se priveşte ochiul pe sine şi poate, într-o bună zi, vei înţelege de ce privirea mea adâncă întâlneşte doar ochii care ştiu să vadă acea luminiţă îndepărtată, de dincolo de întuneric. Poţi să răscoleşti luminiţa aceasta din sufletul pe care-l ai în faţa ta, ea nu se va stinge niciodată atâta timp cât îţi aminteşti de mine, de chipul meu călător ce alungă în vânt rătăcirea şi haosul, şi le preschimbă în raze de soare.
Poate că aşa stau lucrurile. Ochiul artistului se priveşte ca un ultim scop al creaţiei; s-ar aştepta ca în clipa stingerii sale să nu fie sfârşitul lumii…