Privește-mă dincolo de cele ce se văd
Pecetea artistului se simte tocmai în felul cum alege părțile vieții pe care le înfățișează în opera care este cu atât mai genială, cu cât mai multe se ghicesc dincolo de cele ce se văd.
George Kopaliani - Feel my mind. Melodia aceasta spune totul despre atitudine, este despre puterea de a-ți educa spiritul atunci când meriți să descoperi despre tine ceea ce nu ai descoperit niciodată până acum. În mare, este vorba despre RUNNING, o lume simbolică, încercată inegalabil în linia unor rafinate arderi și distilări lăuntrice, câteodată reușind să dezvăluie cele mai rafinate sentimente care hrănesc din belșug sufletul. Căci, adesea, runningul se dezvăluie prin trezirea, amplificarea și dobândirea controlului pe termen lung asupra performanțelor mentale de care poate face dovada numai un creator care a supus formele de exprimare artistică, unei rigori autoimpuse, exploatând însușirile propriei naturi.
Feel my mind se ascultă în timpul unui antrenament confortabil si echilibrat, dar într-un clarobscur vesperal, atunci când urmezi chemarea inimii. Începe slow, ca o încălzire a sufletului dinaintea mușchilor, în planul subtil al unei interiorități mișcătoare, uneori aplecată spre fabulație, care se abandonează unei acțiuni intense ce necesită uzul corpului. Apoi pe la jumătate, puțin după minutul 3, se declanșează dinamismul, când dai tot ce poți. O voce caldă din background îți șoptește duios, preventiv, să nu renunți. Cu niciun preț, să nu renunți. Ceva îți dă putere să continui, chiar dacă simți că nu mai poți.
Dintr-o dată ai impresia că intri într-un culoar cosmic, începi să rezonezi cu astrele, plin de viață și tare visător, nu mai ești atent la alergat, nu mai ești atent la lumea din jur, nu mai vezi pe nimeni. Ești doar cu tine, cu aerul de sfințenie al singurătății grandioase, în învăluirea dulce a sentimentului de înălțare spirituală ce trece într-un zbor fantastic prin taina înserării. Sincer cu tine însuti, cu sufletul tău, doar cu luna și cu stelele. Și începi să îți construiești un ritm normal de RUNNING. Ceva din umbră, ca o șoaptă venită din neant, sorbind puteri din izvoarele unei conștiințe libere, continuă să-ți șoptească: SĂ NU RENUNȚI !
Și atunci ți se deschide în cale o priveliște parcă salvată dintr-un avatar. Este lumea ta ! Și nimeni nu înțelege lumea ta, fiindcă este lumea înaripată, atât de rară, plină de introspecție, a învingătorilor !
Obiectul atenției ce poate să cadă sub simțurile tale, ți se poate impune ca un întreg unitar înainte de a-i cerceta conținutul?
Este un suflet în această melodie, rezervat și totodată energic, dincolo de structura ei organică, analizată sub impulsul vieții intense, a trăirii imediate. Linia ei melodică, atât de sensibilă, de mare vibrație emoțională, îmi mângâie sufletul cu aceeași ardoare cu care un pictor își afirmă nemărginita-i dragoste de viață într-o izbucnire cromatică radiind de lumină și sentimente. Este acolo, în frigul începutului de iarnă, îndărătul frunzei care tremură, îndărătul mușchilor încordați, șoptind lucruri adânci și neînțelese, aducând de mai multe ori succesiunea Largo-Allegro în momentele învinse de nesperate elanuri.
Sunetul Adagietto, plăsmuit din profunzimile devenirii cosmice, plonjând alene în propriile-mi sentimente pentru a descoperi analogia cea mai vie cu operele eterne ale Sfântului Spirit, se prelungește în spațiul dintre realitate și închipuire. Încă alerg nestingherit, visător, cuprinzând în gânduri și în suflet întreaga vibrație a unei rostiri prin care ființa universală se relevă ca lume a ființării omenești, și chiar a celei Dumnezeiești. Când alergi, sunetul de glorie al infinitului te urmărește, nu-ți dă pace, dar nici nu te consumă.
Efectul expresiv vine din alăturarea imediată a două stări muzicale contrastante: una păstrează măreția gândurilor din îndărătul mișcărilor spontane (materializate într-o imagine auditivă), iar perechea ei face ecoului trăirilor individualizate Tremolo, spuse parcă "pe șoptite" într-un cadru de spirit compact, al solidarității cu o privire iluminatoare asupra pasiunilor solitare.
Mai e ceva care nu se vede, și care totuși trebuie să se vadă, sau măcar să se simtă. Întotdeauna un suflet coordonat de sunetele cele mai grave până la cele mai înalte, transformându-se în mii și mii de sunete diferite, devine centrul universului.
Poți să activezi opțiunea “image adjustment” sub forma unei impresionante confesiuni a sentimentelor, manifestându-ți pe deplin disponibilitatea de a deveni o singură entitate expresivă conținută într-un singur cadru evocator?
Runningul este trăit ca o luptă ce o duci, mai întâi, cu tine însuți. Nu-ți numeri pașii, dar îți asculți sufletul, ți-l umpli cu voie bună, orientându-l către proiecțiile astrale. O lume nouă se deschide la fiecare pas, acolo, în tăcerea înserării care n-are altă menire decât a șopti o silabă - fie pentru a doborî un munte, fie pentru a zbura ca o pasăre cântătoare. Și este ușor de suportat runningul, ca un fel de vrajă a unui univers total diferit de lumea celorlalți, mai ales când sunetul "solemnis", născut parcă din tăcerea pământului, din gravitația aerului rece, activează puterea spiritului creator în conștiința universală.
Asta o demonstrează scriitorul Alexandru Vlahuță atunci când povestea despre pictorul Nicolae Grigorescu:
"O luptă strașnică este viața lui. Fiecare dimineață îi aduce o speranță nouă, și fiecare seară este o nouă disperare. Veșnic nemulțumit de lucrul lui, răzând de câte zece ori o pânză, plecând și întorcându-se de câte zece ori în același colțișor de natură, care mereu tot altceva spunea din marele mister, și el mereu întrebând, simțind că, dincolo de liniile și de culorile care se văd, mai este ceva ce nu se vede, și care totuși trebuie să se vadă. Trebuie. Că aceasta și este chemarea unui artist pe lume - să te facă să vezi în vecii vecilor ceea ce natura nu arată decât o singură dată, la fulgerarea unei clipe, o singură dată, în toată necuprinsa și spăimântătoarea veșnicie a vremii."
Ei bine, unde este mai multă emoție: într-un suflet de pictor, sau într-un suflet de alergător? Amândoi pornesc pe același drum lung, al izbăvirii: unul cu șevaletul în brațe, celălalt cu medalia de aur în vis, unul execută cu piciorul de pe obstacol o impulsie cu întinderea articulațiilor, celălalt surprinde și selecționează ceea ce e caracteristic în natură. Dar, și unul și celălalt privesc cu atenție, înainte și în jos, pentru a echilibra contrastul dintre imaginar și perceptibil, mijlocind interferențele omului sacru.
Cu ce drag te întorci acolo unde îți este sufletul de artist, bine șlefuit într-un model de învingător. Câtă încordare există într-o muncă îndrăzneață care combină suplețea și sensibilitatea în punctul în care tempoul se modifică din Largo - în Animato, per giocare con entusiasmo e spirito, caracterul acustic fiind astfel prelungit ca un ecou cu adânci rezonanțe de dincolo de timp și spațiu, conform căruia "spiritele trăind în locuri și epoci diferite gândesc la fel, simt aceleași imbolduri creatoare, chiar comunică pe canale nebănuite, diafane și evanescent".
Mi-am dat seama - Feel my mind - că ori de câte ori mă voi întoarce la Running, la fel cum artistul se întoarce la pânza sa, compunând culori și emoții, voi fi adânc pătruns de sentimentul de libertate pe care ți-l oferă sinceritatea și fidelitatea, sentimentul acela de “aș rămâne aici, nu vreau să mă întorc.” Dar asta nu se vede, nu-i așa?
Leadershipul poate fi considerat valabil sub forma unei impresionante confesiuni a sentimentelor, o reflectare asupra universului interior ce nu intră niciodată conflict cu realitatea exterioară.
Privește-mă dincolo de cele ce se văd, dacă vrei să înțelegi ceea ce se simte doar cu inima.
Alergătorul are un suflet, nu-i auzi plânsul, suspinele, nu-i auzi pașii trecând peste obstacole, peste vârfuri semețe, peste stânci singuratice, ocupând o scenă subiectivată de lumini și umbre. Adesea, fără să lase vreo urmă, dar potrivindu-se într-un singur cadru "Eu Însumi", el pășește victorios spre un orizont neașteptat, unde își va crea lumea lui. N-o să-l mai vedeți decât, poate, la fulgerarea unei clipe, în toată necuprinsa veșnicie a vremii.
Bine spunea Nicolae Iorga: "Pecetea artistului se simte tocmai în felul cum alege părțile vieții pe care le înfățișează în opera care este cu atât mai genială, cu cât mai multe se ghicesc dincolo de cele ce se văd."
