Priveşte-mă fără să mă vezi

Adevărata valoare a unei opere artistice izvorăște din autenticitatea experienței personale, revelată adesea în momentele de vulnerabilitate extremă.
În penumbra unei camere, o femeie plină de experiențe și bizarerii, punându-şi sub lupă multiplele fațete ale personalităţii, își caută schimbarea interioară. Pare să oscileze între rugăciune și amintiri senzuale, într-un dans al conștiinței ce transcende timpul și spațiul. Camera semi-luminată, filtrând razele soarelui prin perdele grele, pare să fie încadrată într-un tablou chiaroscuro al lui Caravaggio, o cameră de luat vederi surprinzând silueta unei melancolii bolnave, a unei sentimentalităţi exagerate, foarte asemănătoare cu cea a plantelor de seră, care nu pot suporta intemperiile naturii.
Dumnezeul căutat nu-și face simțită prezența oricum, ci lăsând-o singură cu gândurile sale tumultoase, din haosul original al păcatului de a fi fost cu adevărat frumoasă, o fiinţă luminată de darul esteticii prin care se reflectă însuşirea omului de a simţii emoţie în faţa operelor de artă. Oare cum ar putea ea să găsească echilibrul între spiritualitate și senzualitate, între trecut și prezent?
În timp ce se roagă, mintea ei călătorește spre amintiri de mult timp închise în cufărul memoriei, amintiri ce renasc acum, cu forţa înnoită, cu fiecare rol pe care-l face şi care-l joacă pe o scenă improvizată de însăşi mintea ei, pentru a treizecea oară ca şi cum ar fi prima şi ultima oară. Mereu materializându-se în greșeli palpabile. Această reminiscență dintr-un trecut recent, proba vie a unei experiențe intense la care conştiinţa revine obsesiv, marcată de traiectoria vieții ei alerte, pasionale, tumultoase, iese la suprafață din când în când, vulnerabilizând-o total, ca pe o rană deschisă în care sângele continuă să curgă. Şi curge, şi curge, fără oprire, alimentând durerea de a se şti captivă într-o existenţă finită.
Leadership: Accepți adevărul de a fi vulnerabil, ca o dovadă a existenței unei opere de artă care dezvăluie culisele sufletului tău, făcând ca fiecare trăire să capete un sens mai înalt?
Când se roagă, și se roagă cu acea durere dreaptă, care nu iese la iveală decât în timpul rugăciunii, gândurile ei se adâncesc într-un soi de crescendo al disperării tăcute. Dar acum, ca un Phoenix, aceste amintiri renasc prin greșelile ce i se arată în minte obsesiv, compulsiv. Întotdeauna tristețile fără motiv, fricile fără fundament și toate cele ce definesc condiția umană, se justifică sub egida unui interior cu potențial de zeificare, nu doar prin frământările interioare. Adevărul din ea se dezvăluie mai ales acum când, adultă fiind, se simte neajutorată, manifestându-se prin nesimțire și nepăsare, căci în esență, e doar un copil care nu știe să fie altfel. Izbucnește într-un râs nebunesc, fără logică, semn al unei stări psihice febrile.
Este și asta un fel de a elibera tensiunea acumulată în fundamentul mintalului ei.
Într-o stare de "Resthesia", o fuziune între zenit spiritual și sinestezie emoțională, ea explorează acea conexiune transcendentă cu divinul care o călăuzește spre un punct de revelație, încă neclar. Aceste frământări, încă slabe, dar se simte cum cresc, nu sunt simple defecte umane, ci manifestări ale unui interior cu posibilități îndumnezeitoare, în raport cu tenebrele ce au coborât peste lume ca rod al propriei ei funcţionări dizarmonice. Ca atare, vulnerabilitatea ei devine o poartă către transcendență, o reminiscență dintr-un trecut recent ce îi marchează traiectoria vieții, în care sângele trupului ei pulsează cu intensitate, curge spre adâncurile sufletului ei.
Frământările ei sunt urmărite şi din perspectiva eroinei lui Anne Hebert, din romanul "Kamouraska":
"Trebuie să acţionez repede. Să mă apăr de furia timpului. Să mă salvez în întregime, irevocabil. Să mă împac pentru totdeauna cu mine. Să şterg o întreagă perioadă din viaţa mea. Să-mi regăsesc candoarea, naivitatea, farmecul, rostul. Cum mult înainte să... S-ar părea că încerc să scot, cu caznă, la lumină, un cuvânt, unul singur, apăsător, îndepărtat. Indispensabil. Un fel de greutate ascunsă sub pământ, ştiută doar în cer. O ancoră ruginită. Prinsă de o funie lungă, subterană. Un soi de rădăcină adâncă, pierdută, care continuă să alimenteze amintirile și emoțiile din adâncul sufletului meu."
Leadership: Accepți recunoașterea înfrângerii ca pe un catalizator al unei profunde introspecții, pentru a scoate din sine esența sufletului tău și a-l dărui lumii printr-o capodoperă?
Ea știe mai bine acum, după ce s-a recunoscut înfrântă, de ce o operă nesemnată cu sângele propriei vieți are mai puțină valoare pentru sine. Cert este că autenticitatea interioară se revelează în momentele de fragilitate, când sufletul adult se simte copil din nou. Deodată, comme un éclair dans la nuit de l'âme , izbucnește într-un râs nebunesc, fără logică, semn al unei stări psihice febrile. Acest râs, capabil să răscolească adâncurile ființei, devine un catalizator pentru explorarea sinelui într-un parcurs al sângelui tumultuos care-i asigură drumul înainte. Spre iad, sau spre rai?
Nu-i de mirare că tatuajul de pe mâna ei dreaptă, un păianjen, simbolizează pierderea ultimelor fărâme de omenie în relațiile interumane. Oare acest simbol sugerează că ea poartă în subconștient un venin capabil să paralizeze sau chiar să omoare prada emoțională? În spatele ei, o statuie albă o privește cu ochi de zeu tăcut, dorind parcă să-i înghețe agonia, să-și satisfacă orgoliul de a o vedea fragilă, mai puțin încrezătoare decât altădată. În acelaşi cadru, un vultur pleşuv stă țeapăn pe un cuier de lemn, întorcându-și ochii spre ea de fiecare dată când își ridică privirea spre cer, amintindu-i că, pe măsură ce se simte tot mai mică, își spune „gata, gata, e bine”. Este acest vultur un simbol al aspirațiilor ei înalte sau o reprezentare a privirii omnisciente a divinității?
În acest moment de introspecție intensă, ne amintim de cuvintele lui Feodor Dostoievsky din "Frații Karamazov":
"Dragostea activă, comparativ cu visarea, este o chestiune crudă și înfricoșătoare. Dragostea visătoare însetează după o realizare rapidă, de a fi satisfăcută rapid cu admirația tuturor. Dar dragostea activă este un angajament profund, o luptă continuă și plină de sacrificii."
Aceste cuvinte par să rezoneze cu lupta interioară a femeii, între idealul spiritual și realitatea carnală a existenței sale, un soi de a spune că totul e un joc al cărui miză este însăși esența vieții, trăită cu intensitate și vulnerabilitate, "Otthathia Atensamphor", regăsirea sinelui în persoana iubită, poate cea mai grea căutare din viață. Starea psihică febrilă poate fi un catalizator pentru creație autentică, eliberând energii creative reprimate.
Leadership: Poți să transformi frustrarea și dorința de a copleși lumea cu emoții într-un mijloc de exprimare artistică, recunoscându-ți vulnerabilitatea ca pe o dovadă a determinării în căutarea sinelui?
În căutarea sinelui, omul oscilează între dorința de transcendență și atracția către teluric. În timp ce se imaginează pe sine tot mai mică, spunându-și "gata, gata, e bine", asocierile timpurii din subconștientul ei o năpădesc, o fac să se simtă copleșită de propriile temeri și amintiri. Cum ar putea ea să reconcilieze aceste amintiri cu prezentul ei spiritual, încât să creeze un nou fundament pentru iubire? Își reamintește de focul pasiunii pe care fotograful și regizorul, în același timp, i-l trezeau, făcând-o să simtă emoții pe care nu le crezuse posibile. Oare această experiență a fost o revelație sau o cădere din grația divină?
Frustrarea că nu a primit darul lui de a copleși lumea cu emoții o apasă, lăsându-și Ego-ul să iasă la suprafață, să fie nesimțit și grosolan. Nu ea este de vină, ci Ego-ul.
Cu un buchet de trandafiri în mână, mărturie tăcută a frumuseții efemere, rupe un boboc, întorcându-l pe toate părțile, contemplând alte scenarii, alte decoruri. Purtând mănuși negre, simbol al unei anumite intimități, ea se mișcă printre umbre și raze de soare care pătrund ușor printr-o fereastră semi-deschisă. Uşor, asemenea Venerei din "Nașterea lui Venus" a lui Botticelli, ea atinge cu palma chipul statuii, ca și cum ar fi fost jumătatea care o însuflețește, un gest tandru și senzual. Ceasurile de pe perete conturează timpul pierdut, dar dorit înapoi, în lupta cu amintirile senzuale. Nimic nu-i aduce trecutul înapoi, dar atingerea îi oferă o alinare temporară.
Capodopera cea mai grandioasă a artistului este de a se exprima autentic prin simboluri, prin diverse chipuri, în dialog cu profunzimile sufletului său.
Priveşte-mă fără să mă vezi și încearcă să ghicești ce este în mintea mea, în sufletul meu, în viața mea. Doar așa, printr-o intuiție profundă, închipuind ceea ce este ascuns, vei putea afla o parte, măcar o parte din ceea ce sunt cu adevărat. Încă nu știu de ce te îndepărtezi, nu știu cum să te apropii, dar aștept cu nerăbdare clipa în care vei putea să mă vezi cu adevărat.