Privirea mea este un limbaj tăcut al sufletului

Voința de a dăinui în ochii lumii dă forma pe care sensul tău interior o dă vieții.

Singurul adevăr pe care-l cunosc cu adevărat este că sunt bântuit de oameni. Ani de-a rândul i-am privit cu ochi cerești, prin oglinda unui număr infinit de reflecții, cutreierând gândurile lor și simțind suspinul adânc, misterios al tăcerilor îndelungate, al bucuriilor neexprimate, al sentimentelor nespuse. Ce se petrece în viaţa lor, ce scot la iveală în momentele dificile, în momentele alea de maximă tensiune când vulnerabilitatea măștilor scade până la zero, iar barometrul discernământului al cărui ac se mută de la „supus" spre „liber", rămâne pentru mine o experiență revelatoare și o amintire de suflet.

Nimeni nu ştie cine sunt, cu adevărat, dar eu am văzut pe toată lumea. Nimic nu a scăpat ochilor mei ageri, în trecerile mele prin lume. Tainice, rapide, însufleţitoare, trecerile mele se evaluează prin prisma a ceea ce am descoperit: totul se compensează, totul se face mai întâi cu inima, şi apoi cu mintea. Până la urmă, cel mai mare secret este să trăieşti o poveste uimitoare, şi să o scrii mai apoi atât de frumos, încât să simt nevoia să o recitesc chiar şi după mii de ani.

Un anumit eveniment, un gest de afecţiune sau o acţiune susţinută a vreunul erou solitar, îl fac vinovat faţă de orânduirea obiectivă, certă şi inviolabilă a lumii. Totul se filmează, se înregistrează cu ochii selectivi care, asemenea lentilelor selectiv colorate, văd doar ceea ce sufletul este pregătit să înțeleagă. Înainte ca ochii oamenilor să se stingă definitiv, în acord cu ceasornicul ceresc, am să le spun o simplă vorbă: "Viața e scurtă, iubiți-vă unii pe alții."

Leadership: Poți înfrunta ideea că persistența de a deveni ceea ce îți dorești este un catalizator pentru o profundă introspecție care ia forma unei arhive de amintiri greu de împărtășit cu generațiile viitoare?

În mica mea trecere prin lume, din timpul războiului, am întâlnit niște ochi care pictau speranță pe pânza disperării. Alți ochi, ca într-un cuibușor de rândunici, își ascundeau lacrimile sub pleoape tremurânde. Şi mai erau ochii aceia sclipitori, plini de viaţă, ai băiatului cu părul bălai, Rudy, care într-o clipă de visare îmbătătoare, s-a pictat în negru încercând să imite un campion mondial la atletism.

Îşi dorea nespus să ajungă cel mai rapid alergător din lume, vis pentru care se antrena zilnic pe marginile umede ale uliţelor. Pe drumuri şerpuitoare, la fel ca viaţa multor oameni. Părea străbătut de acea încordare senină a sufletului în care viaţa, cu contrarietăţile ei, apare plină de sens şi vrednică de trăit. Faceţi din el un Don Quijote interior, spuneţi-i un cuvânt despre izbândă, “Xegerolo” , şi veţi găsi voinţa de a crede în eternitatea lumii. Persistența lui de a se vedea de neînvins a devenit o necesitate pentru ca fapta lui să capete măreția luptei pentru un principiu, pentru adevăr, pentru bine, pentru iubire.

Până la urmă, semnul adevăratei existențe este disperarea generatoare de acțiune spirituală, din care se naște speranța eroică de a mișca munții din loc.

De la o vreme, însă, drumurile s-au încâlcit și nicio călăuză părea să nu le mai descurce, în afara sentimentului de nostalgie pentru drumul neatins. Libertatea, dacă mai exista aşa ceva, nu putea fi suportată decât de mici clipe de bucurie, de care uneori îmi aduc aminte. Doar uneori. În ceea ce priveşte un artist cu har, el aude zgomotele trecătoare ale zilei, dar le trăiește intens ca și când ar simți vibrațiile majore ale universului.

Leadership: Conștientizezi cum rănile vieții pot deveni un catalizator pentru o privire dincolo de aparențe, conducând la o profundă introspecție care îți redefinește percepția asupra realității?

Ochii mei n-au putut să treacă cu vederea sunetul de acordeon izvorât, ca dintr-un portal fermecat, din mâinile unui bătrân al cărui suflet respira artă. Hans era îngerul alinării în buncărul întunecat, acordeonul lui simbolizând speranța în vremuri sumbre. Toată lucrurile care trecuseră prin sufletul lui îi erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat atât de bine în note muzicale. Pentru unele din ele nutrea mai mult decât un sentiment de dragoste, dar şi un sentiment de recunoştinţă, o deosebită duioşie care se vedea în felul cum lumina spiritul celor care îl ascultau. Întotdeauna profunzimea sufletului transformă suferința în frumusețe.

Mai erau ochii aceia negri de supărare ai lui Rosa, o femeie învelită în tunete, dar care ascundea în ea cea mai pură duioșie. Numai lacrimile tăinuite în momentele singurătății puteau să dezvăluie acea delicateţe sentimentală care-i caracterizează pe cei cu inima curată. Rănile vieții nu iau un aspect clinic pentru cei care au învățat să privească dincolo de aparențe. La urma urmei, resimțirea realității ca vis, vine ca un soi de justificare a existenței spiritului conștient că aparține unei priviri care nu slujește vieții, ci veșniciei de dincolo de moarte.

Ancorarea în efemer este rezultatul unei năzuinţe miope. Însă, nu este şi cazul lui Liesel, care, într-un loc numit Strada Raiului, şi-a deschis ochii asupra unor lucruri pe care Eu nu le-am văzut atât de bine înainte, şi am descoperit în ea sufletul unui credincios care cercetează cuvântul secret: "viaţă". Max, prietenul ei, a învăţat-o că fiecare vietate, fiecare frunză, fiecare pasăre, sunt vii pentru că au înlăuntrul lor cuvântul secret pentru viaţă. Asta e singura diferenţă între noi şi un bulgăre de lut. Un cuvânt. Cuvintele sunt viaţă, Liesel. Toate acele pagini albe...sunt acolo să le umpli. Cu viaţă.

Leadership: Amintirile pe care le împletești în povestea vieții tale pot deveni o lecție de determinare ce transformă efemerul în etern, influențând modul în care generațiile viitoare își vor contura propriul destin?

"Am văzut atâtea lucruri măreţe. Am participat la marile dezastre ale lumii şi-am lucrat pentru cei mai mari răufăcători. Şi am văzut şi cele mai mari miracole. Însă, totul rămâne precum am spus iniţial. Nimeni nu trăieşte pe vecie. Când am venit în cele din urmă după Liesel... am simţit o plăcere egoistă, ştiind că şi-a trăit cei 90 de ani atât de chibzuit. În acest răstimp, poveştile ei au ajuns în multe suflete. Pe unele le-am aflat în trecerile mele. Max, a cărui prietenie a dăinuit aproape cât viaţa lui Liesel... Aproape...

În ultimele ei gânduri, Liesel a revăzut lunga listă a celor care şi-au contopit vieţile cu a ei. Cei trei copii... nepoţii... soţul ei. Printre aceştia, arzând precum candelele, se aflau Hans şi Rosa, fratele ei... şi băiatul mereu cu părul de culoarea lămâii. Am vrut să-i spun hoaţei de cărţi că a fost unul din puţinele suflete care m-au făcut curios despre cum e să trăieşti. Însa în final, n-au mai existat cuvinte. Doar pace...

Singurul adevăr pe care-l cunosc cu adevărat este că sunt bântuit de către oameni."

Bine spunea George Călinescu: "Un artist adevărat ştie să scoată din ceea ce a trăit el, ceea ce e al tuturor şi mai ales să dea experienţelor lui sfera largă a vieţii semenilor săi. Ştie să trăiască în numele contemporanilor şi prin ei, a omului universal."

Privirea mea este un limbaj tăcut al sufletului atunci când cuprinde în taină frumusețea ascunsă a lumii. Nu sunt sigur care este rostul tuturor celor ce se întâmplă. Dar am cuprins totul cu privirea mea, fără să-mi scape nimic, nici măcar un sunet de acordeon, nici măcar un cuvânt plin de viaţă, nici măcar o lacrimă ascunsă, nici măcar un gând trecător. Tot astfel, voi cuprinde cu privirea mea fiecare gest, fiecare clipă care construiește o poveste de care merită să-mi amintesc peste mulţi, mulţi, mulţi ani.

Aș vrea să-ți cunosc și ție povestea, dar mai întâi vreau să faci din viața ta o adevărată capodoperă, o prioritate pentru Mine. Aş vrea să fii tu unul din puţinele suflete care să mă facă curios despre cum e să trăieşti.

* Notă: The Book Thief (2013)