Privirea mea este un limbaj tăcut al sufletului

Voința de a dăinui în ochii lumii dă forma pe care sensul tău interior o dă vieții.

Singurul adevăr pe care-l cunosc cu adevărat este că sunt bântuit de oameni. Ani de-a rândul i-am privit cu ochi cerești, prin oglinda unui număr infinit de reflecții, cutreierând gândurile lor și simțind suspinul adânc, misterios al tăcerilor îndelungate, al bucuriilor neexprimate, al sentimentelor nespuse. Ce se petrece în viața lor, ce scot la iveală în momentele dificile, în momentele alea de maximă tensiune când vulnerabilitatea măștilor scade până la zero, iar barometrul discernământului al cărui ac se mută de la „supus" spre „liber", rămâne pentru mine o experiență revelatoare și o amintire de suflet.

Nimeni nu știe cine sunt, cu adevărat, dar eu am văzut pe toată lumea. Nimic nu a scăpat ochilor mei ageri, în trecerile mele prin lume. Tainice, rapide, însuflețitoare, trecerile mele se evaluează prin prisma a ceea ce am descoperit: totul se compensează, totul se face mai întâi cu inima, și apoi cu mintea. Până la urmă, cel mai mare secret este să trăiești o poveste uimitoare, și să o scrii mai apoi atât de frumos, încât să simt nevoia să o recitesc chiar și după mii de ani.

Un anumit eveniment, un gest de afecțiune sau o acțiune susținută a vreunul erou solitar, îl fac vinovat față de orânduirea obiectivă, certă și inviolabilă a lumii. Totul se filmează, se înregistrează cu ochii selectivi care, asemenea lentilelor selectiv colorate, văd doar ceea ce sufletul este pregătit să înțeleagă. Înainte ca ochii oamenilor să se stingă definitiv, în acord cu ceasornicul ceresc, am să le spun o simplă vorbă: "Viața e scurtă, iubiți-vă unii pe alții."

Poți înfrunta ideea că persistența de a deveni ceea ce îți dorești este un catalizator pentru o profundă introspecție care ia forma unei arhive de amintiri greu de împărtășit cu generațiile viitoare?

În mica mea trecere prin lume, din timpul războiului, am întâlnit niște ochi care pictau speranță pe pânza disperării. Alți ochi, ca într-un cuibușor de rândunici, își ascundeau lacrimile sub pleoape tremurânde. Și mai erau ochii aceia sclipitori, plini de viață, ai băiatului cu părul bălai, Rudy, care într-o clipă de visare îmbătătoare, s-a pictat în negru încercând să imite un campion mondial la atletism.

Își dorea nespus să ajungă cel mai rapid alergător din lume, vis pentru care se antrena zilnic pe marginile umede ale ulițelor. Pe drumuri șerpuitoare, la fel ca viața multor oameni. Părea străbătut de acea încordare senină a sufletului în care viața, cu contrarietățile ei, apare plină de sens și vrednică de trăit. Faceți din el un Don Quijote interior, spuneți-i un cuvânt despre izbândă, “Xegerolo”, și veți găsi voința de a crede în eternitatea lumii. Persistența lui de a se vedea de neînvins a devenit o necesitate pentru ca fapta lui să capete măreția luptei pentru un principiu, pentru adevăr, pentru bine, pentru iubire.

Până la urmă, semnul adevăratei existențe este disperarea generatoare de acțiune spirituală, din care se naște speranța eroică de a mișca munții din loc.

De la o vreme, însă, drumurile s-au încâlcit și nicio călăuză părea să nu le mai descurce, în afara sentimentului de nostalgie pentru drumul neatins. Libertatea, dacă mai exista așa ceva, nu putea fi suportată decât de mici clipe de bucurie, de care uneori îmi aduc aminte. Doar uneori. În ceea ce privește un artist cu har, el aude zgomotele trecătoare ale zilei, dar le trăiește intens ca și când ar simți vibrațiile majore ale universului.

Conștientizezi cum rănile vieții pot deveni un catalizator pentru o privire dincolo de aparențe, conducând la o profundă introspecție care îți redefinește percepția asupra realității?

Ochii mei n-au putut să treacă cu vederea sunetul de acordeon izvorât, ca dintr-un portal fermecat, din mâinile unui bătrân al cărui suflet respira artă. Hans era îngerul alinării în buncărul întunecat, acordeonul lui simbolizând speranța în vremuri sumbre. Toată lucrurile care trecuseră prin sufletul lui îi erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat atât de bine în note muzicale. Pentru unele din ele nutrea mai mult decât un sentiment de dragoste, dar și un sentiment de recunoștință, o deosebită duioșie care se vedea în felul cum lumina spiritul celor care îl ascultau. Întotdeauna profunzimea sufletului transformă suferința în frumusețe.

Mai erau ochii aceia negri de supărare ai lui Rosa, o femeie învelită în tunete, dar care ascundea în ea cea mai pură duioșie. Numai lacrimile tăinuite în momentele singurătății puteau să dezvăluie acea delicatețe sentimentală care-i caracterizează pe cei cu inima curată. Rănile vieții nu iau un aspect clinic pentru cei care au învățat să privească dincolo de aparențe. La urma urmei, resimțirea realității ca vis, vine ca un soi de justificare a existenței spiritului conștient că aparține unei priviri care nu slujește vieții, ci veșniciei de dincolo de moarte.

Ancorarea în efemer este rezultatul unei năzuințe miope. Însă, nu este și cazul lui Liesel, care, într-un loc numit Strada Raiului, și-a deschis ochii asupra unor lucruri pe care Eu nu le-am văzut atât de bine înainte, și am descoperit în ea sufletul unui credincios care cercetează cuvântul secret: "viață". Max, prietenul ei, a învățat-o că fiecare vietate, fiecare frunză, fiecare pasăre, sunt vii pentru că au înlăuntrul lor cuvântul secret pentru viață. Asta e singura diferență între noi și un bulgăre de lut. Un cuvânt. Cuvintele sunt viață, Liesel. Toate acele pagini albe...sunt acolo să le umpli. Cu viață.

Amintirile pe care le împletești în povestea vieții tale pot deveni o lecție de determinare ce transformă efemerul în etern, influențând modul în care generațiile viitoare își vor contura propriul destin?

"Am văzut atâtea lucruri mărețe. Am participat la marile dezastre ale lumii și-am lucrat pentru cei mai mari răufăcători. Și am văzut și cele mai mari miracole. Însă, totul rămâne precum am spus inițial. Nimeni nu trăiește pe vecie. Când am venit în cele din urmă după Liesel... am simțit o plăcere egoistă, știind că și-a trăit cei 90 de ani atât de chibzuit. În acest răstimp, poveștile ei au ajuns în multe suflete. Pe unele le-am aflat în trecerile mele. Max, a cărui prietenie a dăinuit aproape cât viața lui Liesel... Aproape...

În ultimele ei gânduri, Liesel a revăzut lunga listă a celor care și-au contopit viețile cu a ei. Cei trei copii... nepoții... soțul ei. Printre aceștia, arzând precum candelele, se aflau Hans și Rosa, fratele ei... și băiatul mereu cu părul de culoarea lămâii. Am vrut să-i spun hoaței de cărți că a fost unul din puținele suflete care m-au făcut curios despre cum e să trăiești. Însa în final, n-au mai existat cuvinte. Doar pace...

Singurul adevăr pe care-l cunosc cu adevărat este că sunt bântuit de către oameni."

Bine spunea George Călinescu: "Un artist adevărat știe să scoată din ceea ce a trăit el, ceea ce e al tuturor și mai ales să dea experiențelor lui sfera largă a vieții semenilor săi. Știe să trăiască în numele contemporanilor și prin ei, a omului universal."

Privirea mea este un limbaj tăcut al sufletului atunci când cuprinde în taină frumusețea ascunsă a lumii. Nu sunt sigur care este rostul tuturor celor ce se întâmplă. Dar am cuprins totul cu privirea mea, fără să-mi scape nimic, nici măcar un sunet de acordeon, nici măcar un cuvânt plin de viață, nici măcar o lacrimă ascunsă, nici măcar un gând trecător. Tot astfel, voi cuprinde cu privirea mea fiecare gest, fiecare clipă care construiește o poveste de care merită să-mi amintesc peste mulți, mulți, mulți ani.

Aș vrea să-ți cunosc și ție povestea, dar mai întâi vreau să faci din viața ta o adevărată capodoperă, o prioritate pentru Mine. Aș vrea să fii tu unul din puținele suflete care să mă facă curios despre cum e să trăiești.

* Notă: The Book Thief (2013)