Tânărul Ioannis

Poți să ajungi la rădăcina unui adevăr plin de sens atunci când hoinărești singur într-un timp accesibil doar prin intermediul unei poveşti care te învăluie şi te prinde în mreje pe parcursul întregii vieţi.

Tânărul Ioannis. Recomand această ultimă apariție de la editura Polirom, semnată Mika Waltari. O citesc cu drag chiar acum, lângă un pârâu foarte limpede, cu aceeași plăcere cu care am citit celelalte romane ale sale. Cititul te face mai îngăduitor cu rătăcirile vieţii, la fel cum actul de a scrie îl determină pe un scriitor să-şi asume mai multe roluri: de creator şi, în acelaşi timp, de parte a creaţiei, de regizor şi de personaj, deopotrivă. Latura spirituală este şi ea aferentă exersării cititului şi scrisului, împingându-l pe om să afle mai multe despre rostul lumii sale într-o lume diferită de a sa, o lume care aminteşte de însăşi existenţa sa paralelă în alte timpuri, în alte locuri, în alte condiţii.

Te simți mai inspirat, poate mai înțelept, dar cu siguranță mai matur, mai bun, mai apropiat de esența vieții spirituale atunci când citeşti Tânărul Ioannis , încât, pe parcursul cărţii simţi că devii tu însuşi însufleţirea unui personaj aflat în căutarea destinului sacru. Ori inspiraţia aceasta nu provine din peripeţiile unui personaj care trăieşte în povestea unui scriitor excepţional, şi care a trăit demult o viaţă plină de încercări, ci din destinul unui Ulise mai tânăr, mai ambițios, mai pus pe gânduri, mai dornic de compromis, mai energic în privinţa atingerii scopului propus. El extrage din fiecare experienţă de viaţă o învăţătură plină de avertizări, plină de moderaţie, plină de adevăr şi putere, plăcerea lui cea mai mare fiind posibilitatea de a scrie texte originale pentru eternitate. Era scrib, şi ca orice scrib, viaţa îi era mai puţin dragă decât cuvintele înşirate cu artă într-o ordine dumnezeiască.

Iar dacă Tânărul Ioannis vedea omnipotenţa lui Dumnezeu în fiecare expresie a fenomenului vieţii, în orice comparaţie dintre trecător şi etern, între creaţie şi evoluţie, era pentru că întreaga sa fiinţă părea a fi o lucrare asemănătoare cu cea a îngerilor care ştiu să aprecieze tot ce-i înconjoară. Plin de un suflet cald, luminos şi frumos, el se raporta mereu la complexa legătura dintre Pământ şi Cer.

Într-un final, el realizează că orice om care visează să cucerească tainele sfinte ale înaltei ştiinţe este nevoit să-şi croiască un drum diferit în această viaţă, care este o trecere prin istorie într-o altă viaţă. Şi numai această multiplicitate a propriului suflet, esenţială în lucrarea unor gânduri care sfidează orice închipuire, poate să producă frumuseţea unei lumi care şi-a pierdut sensul. Cerul Împărăţiei lui Dumnezeu este străbătut de foc, dar şi de un curent electric, o energie cosmică vitală numită Orsermisthos , îndreptând atenţia spre existenţa unui imens arsenal al imaginarului.

Leadership: Eşti condus de sentimentul că trebuie să-ţi croieşti drum într-o lume care transpune, ca într-o peliculă, viaţa ta interioară (sensibilitatea şi conflictele conştiinţei) într-o reflecţie filozofică universal valabilă?

Un om care se alimentează din secole trecute, poate chiar din întreaga evoluţie istorică trăită de umanitate, este inima unui Dumnezeu care îşi testează limitele toleranţei faţă de efectele creaţiei sale. Această reflecţie filozofică este valabilă pentru toţi cei care au înţeles că duhul ştiinţei nu este altceva o plasare a conştiinţei umane într-o lume exterioară, universală.

Tânărul Ioannis, hoinărind singur prin gândurile unei minţi zbuciumate de amintiri triste, dar purtat de vise şi însetat de cunoaştere, este manifestarea unui caracter tragic prin prisma destinului pe care nu reuşeşte să-l ţină în frâu după voia lui, fiind condus de o forţă tainică în mijlocul evenimentelor tulburi, scăpând de fiecare dată, ca prin minune, din cele mai mari pericole. Aici e mâna lui Dumnezeu. El este deopotrivă un erou plin de nobleţe precum Don Quijote, rănit adesea în orgoliul său, dar niciodată atât de grav încât să nu mai accepte realitatea, ajungând amândoi la aceeaşi revelaţie biblică: "Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte".

Iar când mă gândesc la Tânărul Ioannis, prin studierea unui destin rezistent, iscoditor, prins numai între culmi şi abisuri, mă gândesc la mine însumi, la acelaşi fiinţă elevată care a cunoscut regretul de a fi ajuns prea târziu în locul hotărât de providenţă, vinovăția față de lucrurile care au rămas nespuse sau nefăcute, constrângerea de a fi devenit altcineva decât mi-aş fi dorit să fiu. Profund, înălţător, nostalgic, încep să mă definesc prin ceea ce sunt în stare să trec ca să dau sens unei vieţi spirituale care abia acum începe să capete acceptare printre posibilii factori favorizanţi. Îmi închipuiesc că viaţa e mai uşoară dacă o suport în tăcere.

Şi, la fel, nu-mi pot închipui o altă mască a neputinţei de a cunoaşte absolutul decât prin suportarea unei vieţi care îşi cere dreptul la o lume fără adevăr, mai puţin însufleţitoare, dar receptivă la coincidenţele şi semnele unui destin care îşi asumă o istorie grandioasă. Dacă într-un anumit fel eu sunt identic cu Tânărul Ioannis prin toate încercările vieţii prin care am trecut, ceva totuşi diferă la noi. Unul este mult prea orgolios pentru smerenie, celălalt a învăţat că a fi orgolios este similar cu rănirea lui Dumnezeu, respingerea Lui din sufletul în care creşte cunoaşterea clarvăzătoare.

Leadership: Eşti în stare să îţi încredinţezi dramul de destin în mâinile unei voinţe divine, şi totodată să recunoşti că nu poţi reduce cunoaşterea ta elevată numai la ceea ce îţi oferă raţiunea?

"Mă simţeam tot mai matur, mai ştiutor. Aveam certitudinea că port în mine o bogăţie care i-ar fi făcut invidioşi chiar şi pe cei mai bogaţi oameni. Iar experienţa vieţii mă făcea mai puternic pentru că înţelegeam că nu merită să devin vreodată sclavul propriului corp în căutarea orbească a satisfacţiei trecătoare. Eu trebuia să fiu stăpânul, patima era sclava pe care o puteam constrânge să mi se supună dacă voiam. Această certitudine mă făcea mai puternic."

Expresia fundamentală a sufletului glorios de erou, în strânsă legătură cu însăşi apariţia lui Dumnezeu în orice vreme şi în orice situaţie, se poate restrânge uneori la o singură trăsătură de caracter care este cea mai izbitoare în ochii unui bun creştin: obsesia de sine. Cine se încrede prea tare în lecţiile înţelepciunii, cine îşi umple dramul de timp liber dăruindu-se total unei pasiuni sau unui vis debordant, riscă să nu-şi mai găsească dramul de linişte de care are atâta nevoie pentru a obţine fericirea.

Simt că arde în mine nevoia de a mă şti altcineva, mai puţin supus dorinţelor trecătoare. Cred că uneori trebuie să închid ochii în faţa înţelepciunii, sau măcar să mă prefac că nu deţin nicio cunoaştere. Nu cumva să apar ridicol din pricina colosalei prostii de a mă arăta inteligent. Mai bine era dacă ingeniosul hidalgo ar fi fost înfăţişat prin orizontul ontologic al personajelor lui André Malraux, al căror gândire nu urmează evenimentelor, ci le precede.

Despre mine aş vrea să cred că sunt diferit de personajul care, în altă viaţă, m-a întruchipat pe mine cu atâta măiestrie. Voi evita disperarea extremă, voi evita tăcerea de dinaintea unei izbucniri de nebunie. În vechile scripturi egiptene, cu precădere în "Învăţătura lui Ptah-Hotep" este repetat îndemnul de care aş vrea, eu însumi, să nu fac niciodată abstracţie: "Petrece-ţi zilele în bucurie, trăieşte fiind mulţumit, şi nu-ţi risipi vremea destinată veseliei."

Leadership: Poţi să te transpui în realitatea unui destin care se repetă mereu în altă versiune a timpului, în măsura în care toată experiența ta interioară se cristalizează într-o concepție privitoare la călătoria sufletului prin numeroasele sale întrupări?

Realitatea în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu este o fragilitate a momentului pe cât de înduioşător, pe atât de greu de suportat, fiind parcă extras din cunoaşterea amarnică a altor lumi. Tânărul Ioannis şi-a însuşit arta marii cunoaşteri, dar nu a cunoscut arta de a controla visul vieţii prin prisma sentimentului de mulţumire sufletească nemăsurată. Bănuiesc că fericirea care i se cuvenea atât de mult în decursul vieţii a primit-o, poate, în lumea cealaltă.

Orgoliul exaltat al cunoaşterii sale a fost securea înfiptă în miezul vieţii. Iar ceea ce el socotea că fiind o realitate imposibil de negat, a reprezentat de fapt un avertisment pentru trezirea conștiinței sale.

Eu încă îmi scriu propria poveste în prezentul unei vieţi a cărui mesaj i-a scăpat până şi lui Don Quijote, izvorând din contemplarea inimii lui Cristos, şi pe care Tânărul Ioannis nu l-a procesat cu succes: "Deznodământul zilei de azi este revelația zilei de mâine."

Am învăţat din viaţa Tânărului Ioannis că nu trebuie să fiu produsul unui imens creuzet numit istorie care, asemenea unui val imens oceanic care îneacă o stâncă, se catalizează într-o covârşitoare călătorie a sufletului prin pustiul singurătăţii.

Dacă totuşi miezul poveştii mele provoacă o mobilizare a tuturor spiritelor timpului prezent, împotriva unei sincere împăcări a conştiinţei, în preajma unui destin prestabilit, punând piedică vreunui ingenios hidalgo de a se adapta la împrejurările unei vieţi lipsite de bucurie, înseamnă că Dumnezeu îşi merită soarta de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, minimalizat, marginalizat.

Marea Cunoaştere se referă la viaţa pe care o trăieşti în scopul împlinirii unui vis care valsează cu durerea şi cu fericirea, şi din care ai de învăţat că nu există între ele două decât o singură nuanţă vibrantă: una nu poate să existe fără cealaltă, şi cine renunţă la una în favoarea celeilalte este sortit să piară sufleteşte.

Tânărul Ioannis este fiecare aspirant la pomul cunoaşterii, iar această aspiraţie dă sens unei vieţi care nu se poate trăi decât prin sacrificiu. Citiţi această carte dacă vreţi să fiţi fericiţi, înţelegând că fericirea înseamnă de multe ori să ocoleşti marea cunoaştere, şi că viaţa este mai blândă şi mai darnică cu aceia care nu pornesc în căutarea lui Dumnezeu.

Câteva versuri din "Cântecul Harpistului", text de mare însemnătate pentru istoria gândirii egiptene, îmi vin acum în minte:

"Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca să povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniştească inimile noastre.
Până când noi înşine nu mergem în locul în care ei s-au dus.”