Totul este în ochiul celui care priveşte

Numai în momentul în care înţelegem cauza care a dus la o anumită manifestare a prezentului putem să ne schimbăm modul de a vedea lucrurile și realitatea.

Soarele tocmai apunea. Pe cer, câţiva nori îşi făcuseră apariţia, însă nu cred că aduceau precipitaţii. Legănat sufleteşte de un vis înaripat, priveam cum lumina se scurgea din întinsul mării și al cerului, întrebându-mă dacă decizia de a părăsi litoralul este bună sau nu. Ceva mă împingea să plec acasă, departe de litoral, altceva mă îndemna să rămân acolo, aproape pe atmosfera vacanţei de vară, în mijlocul freamătului de trăiri, năzuințe și emoții care-i animă doar pe artiştii străluciţi: ei iubesc viaţa şi arată cât este de frumoasă.

O sclipire de bucurie apăruse în ochii mei, discretă dar de efect, chiar atunci când soarele roşiatic lumină ultima oară orizontul. La urma urmei, cea mai grăitoare dovadă a înţelegerii artei, sesizarea fidelităţii faţă de natură (într-o operă de artă) este să observi un fenomen care-ţi dă şansa să fii cu adevărat altcineva, să te implici emoţional într-o circumstanţă care poate fi apreciată ca fiind extrem de importantă, declanşând actul de rememorare a unei zile trecute, plină de melancolie.

Iar dacă e adevărat ce spunea cineva, că artistul trebuie să fie în opera sa precum divinitatea în creaţie, invizibil şi atotputernic, adică să fie pretutindeni simţit, însă nicăieri văzut, atunci eu cred c-am simţit în mine o putere superioară: puterea de a mă inspira din experienţa prezentului, puterea de a mă contopi cu TOTUL din jur, departe de a fi un fel de univers închis în el însuşi.

Cumva, am simţit că mă înalţ spre divinitate prin faptul excepţional de a da impresia că am făcut lumină acolo unde apusul a lăsat loc de interpretare. Fenomenul acesta plin de mister, dar absolut natural şi firesc, Treastemiraz Inspha Saptarhio (prezența simțită a trăirii durabile), mă va ridica mereu în ochii privitorilor artei mele.

Leadership: Ai deschis ochii privitorilor artei tale, sau ţi-ai deschis mai bine ochii sugerându-ţi multiple perspective de conlucrare între câmpul perceptibil şi cel imperceptibil?

Impresia de pătrundere în adâncul spaţiului formează de veacuri măsura artei prin acţiunea valurilor aflate într-o continuă mişcare, care se transformă prin refracţie în perle magice sau în bucăţi de sticlă. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că văzul se află aproape de auz, și în această măsură față de simț, pentru că ceea ce văd în mine însumi nu este altceva decât simț integrat în auz. Dacă în acest sens îmi pun întrebarea: "ce este văzul? ", atunci mă găsesc în aceeași situație a bătrânului acela care, privind în largul mării, în bătaia vântului, se întreba ce este auzul în câmpul simțirii profunde.

Succesiunea nuanțelor realiste, sclipirile de sens din jurul valurilor, tot mai fidele unei stări spirituale, pare distribuită în părți neuniforme, căci fiecare val se deosebește de celălalt prin ceva abia perceptibil de la distanță, cum sunt aripile unui pescăruș sau clipocitul domol al vreunei corăbii. Privind în jur cu naturaleţe, fără să comand ochilor mei să privească doar ceea ce sunt pregătiţi să vadă, am simţit pentru câteva secunde un fel de inspiraţie divină, ca un fel de perplexitate, pentru că n-am înţeles mare lucru, dar mi-a plăcut la nebunie. Aş zice că acesta este câmpul imperceptibil celor străini de lumea artei.

De ce spun asta? Fiindcă am simţit că fac parte dintr-un vis care a emis o strălucire neobișnuită, un vis care aş vrea să nu se mai sfârșească, un vis pe care l-au visat şi alţi visători al căror vise îndeplinesc principiul artei pure, libere, nestanjenitoare. Onbasha-Ushastes - arta de a visa conştient. Acesta este câmpul perceptibil celor care ştiu să aprecieze ceea ce sparge benefic monotonia cotidianului.

Fără să mă răzvrătesc cumva împotriva vreunei laturi a ştiinţei observaţiei, voi continua să suprapun ceea ce văd peste ceea ce se poate anticipa prin intermediul simplităţii, naturaleţii şi profunzimii simbolurilor. Mai amplu vorbind, aparența tinde să devină realitate la sfârşitul unei analize vizuale care nu şi-ar justifica pe deplin strădania de a percepe “particularul” din hotarele compoziţiei şi coloristicii, traversând absolut orice lucru, decât dacă reuşesc să văd totul prin ochiul îndepărtat al unui fotograf, şi cu imaginaţia unui designer grafic.

Leadership: Poţi să controlezi ceea ce se vede, în încercarea de a recunoaşte o realitate care nu admite decât reprezentări concrete ale lumii?

Tot atunci, pe când marea îşi repeta eternul ritm lovindu-se de ţărm, mă gândeam la omul acela care trăia parcă în afara timpului, în veşnicie, în lumea lui plină de vise. Pentru a mai adăuga o întâmplare zilei pe care o trăise în preajma mării, a hotărât să citească şi să lase impresia că nu s-a întâmplat nimic în viaţa lui. A deschis cartea "O mie şi una de nopţi", şi a început să întoarcă paginile, răsfoindu-le fără băgare de seamă, ca şi cum ar fi vrut să ignore realitatea. Dintr-o dată, a văzut numele lui scris cu litere mari, undeva pe la mijlocul cărţii. Şi pentru ca această coincidenţă să fie şi mai mare, personajul ce purta numele lui era chiar de-o vârstă cu el, se născuse în acelaşi oraş şi la aceeaşi oră, avea aceeaşi statură şi suferea de aceeaşi afecţiune: miopie. Nu-i venea să creadă. Apoi, ceva l-a făcut să devoreze cartea până la ultima pagină. Şi, ca să vezi şi să nu crezi: ultima pagină lipsea. Abia atunci a dezlegat el taina înţelepciunii: ceea ce te aştepţi să vezi nu este conform cu ceea ce trebuie să ştii.

Omul este ceea ce nu este, şi nu este ceea ce crede că este. Cauza acestui principiu existenţial îşi are sursa în ceea ce vezi atunci când încerci să recunoşti o realitate care nu admite decât lucrurile concrete. Aş zice că vederea este totodată o necesitate psihologică, o corecţie a distanţei dintre realitatea efemeră şi imaginea remanentă, în încercarea modestă a omului de a preconiza viitorul dorit, lăsându-se târât de emoţii într-o necesitate nelămurită de a lumina necunoscutul, provocarea aceasta fiind adresată Ego-ului care spune „ştiu eu mai bine”, „am citit”, "am mai întâlnit".

În urma unor astfel de învăţături, omul a ajuns treptat la ceea ce este azi, adaptându-se încet, supunându-şi natura, devenind unica fiinţă înzestrată cu conştiinţa faptului de a vedea, eliberându-se de incidenţa oricăror procese mentale analitice. De aceea, natura nu mai este o taină pentru el, nici întinderea din jurul lui nu mai este o necunoscută. Le-a cucerit, le domină parcurgând drumul uriaş de la imaginar la vederea concretă, de la vizualizarea unei imagini inspirate din clișee, din cutume, din automatisme, la o realitate în care nimic nu mai este aşa cum era înainte.

Un factor acordat suplimentar leadershipului este că vederea cea mai profundă şi mai cuprinzătoare ascultă numai de ochii care ştiu să observe natura în stare pură, încercând să o înţeleagă şi să descopere tainele ei, fără să se obişnuiască cu o realitate primordială, incertă și intangibilă.

Totul este în ochiul celui care priveşte, inclusiv fenomenele naturii fac parte din capacitatea vederii specifică unui pictor, unui „analist perceptiv” care îşi reînnoieşte constant inspirația, optica și procedurile artei sale. Iar dacă te raportezi la artă, realitatea presupune a prezenta simțurilor tale un mediu înconjurător generat virtual, ca un duplicat al spațiului fizic, pe care îl poţi explora în diferite feluri.

După cum aţi observat, am putut să-mi schimb modul de a percepe realitatea numai în momentul în care am înţeles cauza care a dus la o anumită manifestare prezentului (prin formă şi culoare). Cauza a fost contemplarea ideii de frumos în prezenţa unei stări sufleteşti care este o rană vie: "Între răsăritul de soare şi-apusul de soare / sunt numai ţină şi rană" (Lucian Blaga - Psalm)