Un ochi sănătos nu-și uită vederea în urmă

Nu încerca să vezi ceea ce pare inaccesibil, atunci când îndoielile îți întunecă perspectiva.

Există lucruri în ochii mei care nu îndrăznesc să-mi mărturisească nimic, dar aș vrea să le rog să mi se dezvăluie. Spun asta fiindcă mi-am pierdut cheile de la intrarea în casă. Deși am mai găsit chei, inclusiv de mașini, niciodată nu m-am gândit că le voi pierde în parc, în timp ce alergam. Conform zicalei "Nu pierzi în viață decât ceea ce trebuie să pierzi", m-am gândit la o întregire a personalității mele fără a mă atașa de lucrurile efemere care, deși par esențiale într-un moment dat, nu sunt decât niște simple trepte pe drumul evoluției mele personale.

Atunci, curios fapt, am experimentat ipostaza în care omul, liber în acțiunile sale, trăiește o aventură pe măsura destinului de căutător de lucruri pierdute, asemenea unui detectiv care încearcă să dezlege misterul unei dispariții. Este acea ipostază privilegiată a omului care trăiește în orizontul căutării și în grija de a gândi pierderea drept "păstrare" mai degrabă decât "uitare". Astfel am ajuns sa ma intreb cum pot menține vie amintirea unui lucru pierdut fără să-l uit. Doar gândindu-mă la el? Scriind despre el? Spunând o poveste care detaliază o lecție de viață? Asta nu-i de ajuns. Poate ar trebui să-i atribui acestei întâmplări care mi-a mișcat spiritul în direcția introspecției un caracter evenimential, un fel de epifanie, așa încât să nu se piardă în neantul uitării.

Așa am ajuns la scenariul înfruntării dintre pierdere și uitare, așa am ajuns să înțeleg că temeiul unei obligații, unei clauze compromisorii cuprinse într-un conflict cu mine însumi, este acela de a-mi folosi experiența și cunoștințele acumulate de pe urma acestei întâmplări, pentru a reusi să-mi ghidez rațiunea practică în procesul de înțelegere a unui nou stadiu de evoluție și maturizare. Și, ajungând la un alt nivel de mă raporta la mine însumi, prin prelungirea ideii pierderii unui obiect care la prima vedere pare banal, am descoperit un punct de plecare pentru o aventură neașteptată și îmbogățitoare

Leadership: Ai conștientizat vreodată că pierzând ceva de valoare din propria voință, te-ai aflat în același loc, confruntându-te cu inevitabilitatea destinului?

Greșeala mea a constat în faptul că mă așteptam să găsesc cheile în același loc, două ore mai târziu. Așa că am pierdut restul timpului încercând, stupid și inutil, să găsesc ceea ce nu era nicidecum vizibil. După aceea a urmat o tăcere ciudată, un disconfort psihic, un intermezzo între nimic și cuvânt, ca și cum aș fi ajuns la un punct final, ca și cum ar fi trebuit să reacționez într-un mod diferit: să mă enervez sau poate să fiu șocat. Era semnul unei lupte interioare, ca și cum trebuia să aleg o altă reacție la situația dată.

Atunci, ceva din mine s-a maturizat. Brusc, m-am dat seama că aveam capacitatea de a mă comporta ca un om scandalizat, ca un școlar de bani gata, sau ca un adult ce nu se autodevalorizează din cauza oricărui fleac. Încerc să înțeleg lucruri pe care până acum nu le-am dat suficientă atenție.

În romanul „Inelul lui Polycrates” de Friedrich Schiller, conducătorul din Grecia Antică, pe nume Polycrates, pierde intenționat un inel de mare valoare, aruncându-l în mare pentru a evita un vechi proverb care spunea că cei prea norocoși vor suferi în cele din urmă o pierdere mare. El credea că pierzând ceva de valoare din propria voință, ar putea păcăli destinul. Cu toate acestea, când inelul i se întoarce, găsit în burta unui pește, Polycrates realizează că nu își poate controla destinul și că pierderea și regăsirea inelului sunt simboluri ale ciclicității norocului și ale inevitabilității destinului.

Prin pierderea și ulterioara regăsire a inelului său, Polycrates este forțat să înfrunte ideea că viața și destinul nu pot fi controlate prin simple gesturi simbolice. Inelul, ca obiect material, devine catalizatorul unei profunde introspecții și al recunoașterii limitelor propriului control asupra vieții.

Leadership: Poți să atingi o revelație care să te facă să înțelegi că sinele și existența ta sunt profund influențate de o reprezentare vizuală care să ilustreze relația dintre cauza-efect?

Mai cred că dacă eu aș gândi precum celebrul conducător, atunci un singur lucru m-ar face mai matur: să conștientizez că toate lucrurile pe care le dețin sunt trecătoare și că adevărata înțelepciune și maturitate provin din capacitatea de a accepta schimbarea și incertitudinea ca parte integrantă a existenței. Numai această acceptare mă poate elibera de iluzia controlului absolut, permițându-mi să trăiesc mai plenar, să apreciem momentul prezent și să valorizez experiențele autentice mai mult decât posesiunile materiale.

După cum s-a observat, m-am recunoscut drept un protagonist în actul pierderii acelui lucru care mi-a deschis ani la rândul intrarea în casă. Iar această întâmplare, folositoare într-un anumit fel mai ales fiindcă nu reprezintă o pierdere majoră, poate fi gândită ca desfășurare a unei acțiuni inițiatice, prilej pentru a mă cunoaște mai bine, chiar și fiind neatent la detalii. Câți oameni nu trec prin întâmplări zilnice, fără să știe să le vadă poveștile, la fel cum nu știu nici să povestească despre ele, nici să le transformeze în ceva semnificativ.

De această dată, dintr-o întâmplare banală am învățat că echilibrul și armonia interioară nu provin din a avea, ci din a fi; nu din a acumula, ci din a înțelege și a aprecia frumusețea și fragilitatea vieții. Obiectul gândit și simțit are importanță, nu posesia lui, nu forma lui de a exista.

Leadership: Ai experimentat vreodată momente când emoția și rațiunea au fost intensificate de reprezentarea mentală a sentimentelor inspirate de un eveniment ce a schimbat profund modul în care percepi o imagine vizuală?

Obiectul a încetat să fie mediu de utilitate devenind simbol al transformării personale, punându-mă în ipostaza de căutător al semnificațiilor ascunse ale vieții. Așadar, obiectul renaște în locul în care s-a instalat uitarea lui, simultan cu un efort de trezire a memoriei. Trebuie să existe o relație de inteligibilitate între receptor și obiectul receptat pentru ca imaginea pierderii să investească obiectul cu sens.

În acel moment nu am putut să mă declar centru și stăpânul lucrurilor mele, fiindcă asta ar cere o conștientizare deplină. Și nu doar atât, ci faptul că am pierdut un lucru înseamnă că nu am control total asupra lui. Semăn într-o oarecare măsură cu un personaj din romanul "Colecționarul" al lui John Fowles care spunea la un moment dat:

Întotdeauna a existat în capul meu ideea că voi înțelege. Ideea în sine nu mă preocupa, dar s-a întâmplat să dau cu ochii de un anunț tocmai când eram pe punctul să întorc pagina: "Departe de ceea ce credeam că este esențial, am găsit o eliberare de constrângeri."

Această eliberare de constrângeri poate fi văzută ca o deschidere către noi posibilități, eliberându-mă de rutina zilnică sau de responsabilitățile care păreau să-mi limiteze experiența de viață. Totodată, noua perspectivă mi-a deschis ochii spre o lume unde obiectele și întâmplările cotidiene nu sunt doar ce par a fi la suprafață, ci poartă în ele povești, lecții și simboluri care așteaptă să fie descifrate. Prin această schimbare de rol, de la un simplu observator al vieții la un interpret al simbolurilor sale, voi începe să trăiesc cu o mai mare conștiință a profunzimilor și a posibilităților infinite pe care le oferă fiecare moment al vieții.

Înca îmi pun întrebarea: "Cum pot să păstrez un lucru, pierdut, fără să-l uit?"

Transformându-l în poveste, în simbol, în lecție de viață, în punte de legătură între mine și mine însumi.

Leadershipul poate fi văzut ca o deschidere către noi posibilități de înțelegere a experiențelor de viață, prin eliberarea constrângerilor impuse de atașamentele materiale.

Un ochi sănătos nu-și uită vederea în urmă atunci când explorează noi perspective, tot așa cum un actor nu își poate uita rolul atunci când interpretează o nouă scenă pe tot parcursul spectacolului. Iar dacă aș dori să mă reintorc într-un loc în care am pierdut un lucru, vizualizându-l constant ca pe un reper al unei lecții învățate, poate că ar trebui mai întâi să recunosc valoarea experienței prin care am trecut și să îmbrățișez transformarea pe care mi-a adus-o, înainte de a încerca să-l regăsesc.