Vederea unui bătrân își caută dezvăluirea

Ceea ce vezi într-o imagine care este totdeauna concretă și individualizată, depinde de ceea ce vezi la tine însuți într-un mod contrar timpului.

Tot ceea ce văd în jurul meu, marea, valurile, nisipul, scoicile mărunte, plaja scăldată de razele soarelui de vară, nu se întruchipează cu atâta realism decât în înțelepciunea unui bătrân care, simțind în mod clar natura ca un fel de forță eternă, vie și universală, își recunoaște micimea în fața măreției unui drum care duce către necunoscut. Dincolo de compararea unor influențe mistice din stilistica unei imagini imprimată în mod deosebit în imaginația mea, care parcă ascunde ceva, absența și absentul, eu cu mine și în mine, se află incertitudinea staționării într-un timp al neuitării.

Soarele, poate cel mai frumos ca figură staționară din simbolismul illuminati, ai zice că este un drumeț care venind de departe, rupt de oboseală, se oprește în fața unei oaze pentru a-și răcori sufletul. Numai marea îndepărtează excesul de căldură al soarelui, în timp ce asupra mea, ca o povară materială, apasă noianul unui timp interiorizat, trăit în universul paralel al nostalgiei, visării și duioșiei.

Înțelepciunea bătrânului se arată continuu în acest scenariu al nostalgiei, într-o căutare perpetuă de noi forme și culori menite să completeze cât mai perfect schema de decorare a unei imagini trecută de testul timpului. Și dacă aș încerca să decorez din nou codul timpului cu amintiri de neuitat, bătrânului nu i-ar mai rămâne decât să pornească în căutarea perfecțiunii tabloului dictat de calitatea imaginii trecută prin testul continuu al culorilor, încât să-și perpetueze emoțiile generate de acea visare, continuă și nevinovată, care încă îi îmbogățește realitatea.

Imaginea cu care îți testezi memoria vieții este vizibilă din exteriorul unei creații care își iubește atât de mult creatorul, încât îl absoarbe în interiorul ei?

Încă nu-mi pot da seama prea bine dacă vederea ageră, deschisă în fața frumosului, atât de dornică să cuprindă orizontul, îmi este susținută convenabil de raportul dintre receptarea unei duble fețe a imaginarului și receptarea unei lucrări de artă într-un spațiu dat. Un singur lucru este cert: acolo sus, în limpezișul cerului, unde timpul curge după alte tipare, niciun norișor nu pare însângerat de metamorfozele realului în care bătrânețea se apleacă spre vreun lucru al patimilor omenești, precum trestiile în bătaia vântului.

În notele sale despre un zugrav, pictorul Henri Matisse, aflat la pragul bătrâneții, a precizat: "Compoziția este arta aranjării într-o manieră decorativă a diverselor elemente, la comanda pictorului, pentru ca el să-și exprime sentimentele".

Îi dau dreptate. Privind peisajul mării, așa cum este dat de frumusețea naturii, îmi dezvolt mai ușor arta spre măiestria unui stil care se îndepărtează oarecum de tendințele universaliste ale abstracției moderniste. Chiar și în ciuda limitărilor pe care le impune limbajul privirii, sau chiar sesizând starea fără de moarte a lucrurilor, bătrânul artist nu se va putea elibera de povara comparației, ce presupune aducerea celor 4 componente ale tabloului (culoarea, tonul, linia, forma) la stadiul de înfățișări geometrizate, purtătoare de simboluri accentuate. Asta chiar dacă în artă iluzia este o creație a unirii celor 4 componente fundamentale care, la rândul lor, pot avea ca și corespondent neutru cele 4 semne zodiacale: pământul, apa, focul și aerul.

Ești pregătit să faci saltul de la imaginea vizual-statică pe care o arăți lumii, la acea etapă realistă din existența ta în care întâlnești contrastul dintre aparență și esență?

Tot făcând trimiteri la artă, dincolo de compararea unor influențe artistice, îmi amintesc de o secvență dintr-o frumoasă carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Bătrânul artist convinge un tânăr disperat, aflat în pragul sinuciderii, să-și refacă existența cu o singură condiție: să-l transforme într-o operă de artă. La urma urmei, nu are nimic de pierdut, în afară de libertate. Bătrânul s-a întors spre tânăr. I-a întins mâna luminându-se la față, iar ridurile i-au dispărut într-un zâmbet, pentru a forma din nou chipul unui tânăr cu trăsături delicate. Nu după mult timp, cu noua sa identitate de statuie vie, Adam a devenit mai celebru decât Gioconda.

Singura cale de a fi altcineva în artă, este să percepi marea ca pe-o ființă ce trăiește din plin, deși imaginea ei n-o cunoști decât din vestigii neclare sau cel puțin neconcludente.

Numaidecât, atunci când privesc întinsul mării, învăluit de șoaptele ei suave și sărate, mai ales când valurile șlefuiesc pietrele fãcându-le netede și mãtãsoase la atingere, îmi dau seama că ultimul ciclu al vieții omului nu se termină cu acea clipă de pace în plină furtună, ci cu o descoperire tristă: aș fi putut fi mai mult decât am fost.

Se simte emoția aceasta dureroasă pe chipul bătrânului, nu doar privind marea ca pe o posibilitate de relaxare a minții, ci asociind-o cu sfârșitul tinereții, privind-o ca pe o limită a declinului de responsabilitate, o graniță dincolo de care să nu vrei să treci, o răspântie dincolo de care poți aștepta fie dezastrul, fie mântuirea.

Leadershipul se racordează la vârsta unor mari trasee simbolice: pornești din locul în care te simți tu însuți, real și prezent, și termini luând locul unei imagini de iluzie accentuată de contrastul dintre spațiul libertății absolute și constrângerile unei memorii care îți depășește cu mult propria existență.

Marea, locul pașnic al nostalgiei, dar împovărat de amintiri, este un imbold al întoarcerii, al revenirii la tine însuți măcar pentru o veșnicie provizorie. Ea își găsește ușor corespondența cu personalități din lumea artei care au vrut să surprindă în creația lor spațiul “tinereții fără bătrânețe”. Ca să nu mai zic că întinsul mării din care se înalță tristețea, surprinsă în pictură prin umbra îndepărtată a unei bărci rătăcite, sau ancorate în larg, deseori surprinde o vârstă dincolo de care viața e un pic diferită.

Vederea unui bătrân își caută dezvăluirea este o lupă emoțională pe care o folosești fără să-ți dai seama de efectele unei supradoze de realitate, atunci când creezi în sinea ta imaginea celui dorit.

Dacă vrei să fii altcineva, mai întâi trebuie să întâlnești bătrânul a cărui imagine poate fi percepută ca o metaforă a mării: trebuie să te simți ca și când ai fi o insulă pe care se află un castel în ruină. Ca să-i refaci splendoarea trebuie să-l desenezi mai frumos decât a fost vreodată, înfățișându-l ca un vis, ca o iluzie optică, chiar dacă realitatea este că timpul lui s-a încheiat.

Trebuie să-ți recunoști fragilitatea în leadership, privind realitatea în față. Bătrânețea este un castel de nisip care poate fi spulberat doar de o adiere de vânt. Sau, cum spunea Jimi Hendrix: “Toate castelele construite din nisip se prăbușesc în mare, în cele din urmă.”