Archā Inscripta

Vederea autentică începe când ochiul recunoaște că nu tot ce e văzut trebuie înțeles imediat.

Uneori, ochiul nu e orb pentru că nu vede, ci pentru că nu știe ce caută în simplitatea tăcută care i se arată. Iar în acea zi, totul era parcă scris fără cuvinte. Cu oarecare sfială, scribul pășea prin deșert în căutarea răspunsurilor nevăzute, găsind la fiecare pas o mărturie sinceră a eternității. Cu degetele înnegrite de cerneală și sufletul uscat de întrebări, a înțeles până la urmă că niciun pergament nu poate cuprinde ceea ce vedea peste tot, același adevăr neschimbat, și totuși mereu altfel.

În sinea lui, își spunea că a fost trimis acolo, pe Pământul Sfânt, ca să transcrie formele dunelor, să cartografieze solitudinea și să inventarieze tăcerea, dar cum să așezi în cuvinte ceea ce nu a fost creat pentru a fi citit, ci doar pentru a exista? Căci deșertul, această vastă oglindă a paradoxului divin, nu era o pagină goală care aștepta să fie umplută, ci o scriere deja completă, în alfabetul indescifrabil al Creatorului.

M-am oprit la umbra unei stânci solitare, ultima supraviețuitoare a unei ere geologice uitate. Cu naturalețea unui scrib al vremurilor vechi, am scos din traistă pergamentele mele, albe ca uitarea, lăsând gândurile să curgă înaintea cuvintelor. Pana de șoim care îmi servea drept instrument de scris, cerneala densă extrasă din minerale vechi, dar și o fărâmă de liniște furată din răcoarea dimineții îmi vegheau răbdarea. Apoi, cu ochii închiși, am plasat mâna pe suprafața fierbinte a nisipului, așteptând revelația, inspiratio cordis , cuvintele care să decripteze acest spațiu implacabil. Nimic. Niciun mesaj, nicio voce interioară, niciun murmur, doar senzația aia de alunecare rece a granulelor fine printre degete, indiferente la setea mea de înțelegere. Era ca și cum deșertul își scria propria poveste, iar eu eram doar un personaj minor, incapabil să cuprindă intriga principală.

Leadership: Cum s-ar schimba perspectiva asupra creației tale dacă ai aborda-o ca pe o transcriere a unei povești mai mari, nu ca pe o operă al cărei unic autor ești?

Vederea fizică nu e totuna cu vederea interioară, iar retinei îi scapă ceea ce sufletul nu e pregătit să primească. Într-o clipă de șovăială, când tăcerea devenea mai grea decât cuvintele, m-am simțit asemenea unui copil rătăcit în fața unei biblioteci infinite, pierzându-mă într-un labirinto del silenzio , o ordine tăcută care nu ascunde sensul, ci îl expune crud, în toată splendoarea sa inaccesibilă. Căci, de multe ori, ceea ce vedem fără să înțelegem nu este lipsa sensului, ci dovada neputinței noastre de a-l accesa direct. Este și asta un soi de judecată inversă, un fel de inițiere pe întuneric, Eloeagia Abelotomus, în măsura în care adevărul vine doar când suntem goi de certitudini.

Deșertul se întindea în fața ochilor mei, la fel cum scrisul părea să se aștearnă singur pe suprafața pergamentului. Un fragment din Numele trandafirului mi-a revenit în minte, ca și cum ar fi fost scris pe firmamentul deșertic în litere de foc:

- Dar cum de ați reușit să lămuriți misterul bibliotecii privind-o din afară și nu i-ați dat de rost când erați înăuntru?

- Așa cunoaște Dumnezeu lumea, pentru că a conceput-o în capul Lui, ca din afară, înainte de a o crea, în timp ce noi nu-i cunoaștem regula pentru că trăim în ea și o găsim gata făcută.

- Așa se pot cunoaște lucrurile privind-le din afară. Lucrurile sunt făcute de mâna omului, pentru că refacem în mintea noastră etapele maestrului artist. Dar nu și lucrurile din natură, pentru că nu sunt opera minții noastre.

Leadership: Cum îți redefinești scopul din prisma a ceea ce devii, atunci când simți că viziunea ta se aliniază cu un rost situat dincolo de controlul tău?

Aceste cuvinte au căzut ca o grindină peste deșertul gândurilor mele sterile, dar în același timp însetate de sens. Cu o claritate amară, mi-am dat seama că tentativa mea de a înțelege deșertul din prisma unei minți formate în afara lui era sortită eșecului. Căci eu eram elementul străin, vizitatorul vremelnic într-o poveste veche de milenii, sau, mai degrabă, eram un povestitor rătăcit dintr-o mie de nopți nespuse.

Nu puteam cunoaște regula deșertului pentru că trăiam în el și îl găseam deja făcut, gata scris în limbajul timpului și al eroziunii, al vântului și al soarelui nemilos. Și totuși, ceva mă chema, mă atrăgea într-un labirint care nu se lasă înțeles, ci doar parcurs, șoptindu-mi că voința divină are propriile ei cărări ascunse.

Singura cale de a ieși din labirint e să te oprești din căutare și să devii una cu pașii care te poartă. Astfel, mi-am ridicat ochii spre orizont și am încercat să privesc deșertul "din afara lui" – nu ca pelerin rătăcitor, ci ca martor al unei ordini invizibile, ca un prevestitor al ieșirii din labirint. Era ca și cum aș fi cedat controlul, lăsându-mă îndrumat, ca un scrib supus, transcriind ideea perfectă din mintea Creatorului. Această schimbare de perspectivă a provocat în mine un "Icemisos Aedrese", acea rară stare de conștiință în care ritmul interior se sincronizează perfect cu pulsația esențială a realității divin ordonate. În deșert, vederea e doar începutul, restul trebuie dus de o privire interioară netemătoare de absența divină.

Leadership: Dacă nu ai mai controla o experiență, ci ai lăsa-o să te modeleze, ce ai înțelege diferit?

Pe tot parcursul drumului, am început să înțeleg că rolul meu nu era să scriu o carte despre deșert, ci să devin eu însumi o carte scrisă de deșert. Nu eu eram cel care trebuia să descifreze tainele drumurilor șerpuitoare, nesfârșite, care păreau să nu ducă nicăieri, ci cel care trebuia să se lase descifrat de măreția divină. Iar în acel moment de revelație, mi-am aruncat pergamentele în vânt, lăsându-le să zboare libere, purtate de curenții capricioși. Nu a fost un act de renunțare, ci de eliberare, fiindcă în mine trăia abandonarea pretenției de a fi autor într-o lume în care eram doar un caracter, o literă în alfabetul infinit al creației.

Această înțelegere m-a adus în fața unui moment de profundă umilință epistemică. Dacă lumea naturală, inclusiv acest deșert impasibil, nu este creația minții mele, atunci orice tentativă de a o înțelege "din interior" este limitată de însăși poziția mea de ființă creată, nu creatoare. Și totuși, în această aparentă înfrângere zace o formă mai înaltă de înțelegere. Căci, dacă Dumnezeu cunoaște lumea pentru că a conceput-o din afară, atunci singura mea speranță de a o cunoaște este prin contemplarea ei ca întreg, nu prin disecția părților sale. Acest contemplatio desertia – actul de contemplare a deșertului nu ca obiect de studiu, ci ca subiect revelator – devine calea către o cunoaștere mai autentică, deși incompletă.

Apoi scribul și-a reîntors gândurile spre frământările eroului lui Umberto Eco, menite parcă să-i dezvăluie o cheie uitată, să-i conducă pașii minții spre ieșirea nevăzută:

"Cu cât îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atât izbutesc mai puțin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care merge dincolo de desfășurarea firească a întâmplărilor și a timpurilor care o încheagă. Și este un lucru greu pentru omul aflat în inima deșertului, să nu știe dacă litera pe care a scris-o cuprinde în ea vreun înțeles ascuns, sau dacă are mai mult de unul, și multe, sau nici unul. La urma urmei, după un cuvânt sau după o imagine rămasă, cititorul acestei povești va ghici despre ce taină este vorba. Iar atunci va începe ieșirea din labirint, care nu e altceva decât recunoașterea unei ordini de dincolo de sine. Pe care doar deșertul o șoptește, și pe care Creatorul o scrie cu mirajul eternului, fără cerneală."

Ce parte a vieții tale se desfășoară ca o poveste nerostită și ce ai descoperi dacă ai privi-o ca pe o scriere divină care așteaptă să fie citită?

Archā Inscripta ne reamintește că înțelepciunea deșertului nu constă în a produce noi texte, ci în a recunoaște că lumea însăși este un text sacru, scris înainte de venirea noastră. În fața acestei biblioteci primordiale, suntem chemați nu să fim autori, ci cititori fideli, nu să inventăm sensuri, ci să le descoperim cu reverență. Deșertul, în tăcerea sa elocventă, nu ne cere să-l explicăm, ci să-l experimentăm ca pe o prezență vie, ca pe o carte deschisă care ne citește pe măsură ce o citim, transformându-ne în mărturii ale unei voințe divine care ne modelează dincolo de înțelegere. Nu prin ceea ce scriem despre el, ci prin ceea ce el scrie în noi.

Numai în deșert se lasă auzit Dumnezeu, și numai cel ce traversează deșertul cu răbdare ajunge să-i înțeleagă vocea.