Opus Spiritualis
O compoziție fără vibrație nu e decât o artă care mimează profunzimea, dar care nu izvorăște dintr-o trăire autentică.
Înainte nu era tehnologie; era doar suflet curat și dorința arzătoare de a lăsa ceva frumos în urmă. Și oamenii aceștia cu suflet mare, cu o poveste de viață greu încercată de suferințe care i-au copt spiritual, dedicau ore în șir, de dimineața până noaptea, ca să creeze o gamă perfectă, un ritm aparte, un ton capabil să atingă adâncurile ființei, o nouă linie melodică care să spună ceea ce cuvintele nu pot exprima, un contrapunct bine elaborat care, alături de alte refrene meticulos șlefuite, formau o compoziție sacră. După săptămâni întregi de căutare febrilă, sau chiar luni de zile de încercări și perfecționări neobosite, era gata un scurtmetraj de 3-4 minute, original, cu totul încântător, care valora cât în cer, așa și pe pământ, și în vecii vecilor. Amin.
Era un "Opus Spiritualis", o lucrare care nu se naștea din calcule pragmatice sau din dorința de profit, ci din necesitatea interioară de a da formă unei armonii rar întâlnite, care să fie împărtășită lumii, cu drag și cu inimă deschisă. Fiecare notă era o lacrimă cristalizată în sunet, fiecare acord o rugăciune înălțată spre infinit, fiecare variațiune o povestire despre drumul sufletului către lumină. Totul se năștea dintr-o chemare profundă, iar artizanii sacri, purtând în suflet vocația sacră, reușeau să transfigureze sunetul în revelație.
Leadership: Într-o lume ce trăiește pentru efectul imediat, ești în stare să cultivi o viziune extinsă dincolo de efemeritatea clipei, asemenea unei teme neîntrerupte?
Ați urmărit filmul Amadeus (1984)? Există aici o scenă profund tulburătoare în care Salieri, ascultând pentru prima dată o compoziție de Mozart, realizează cu groază și extaz că se află în fața unei muzici care pare să vină direct de la Dumnezeu. Observând partitura în mâinile sale tremurânde, Salieri mărturisește: "Era ca și cum aș fi auzit vocea lui Dumnezeu... perfectă, fără nicio ștersătură, fără nicio corecție." Această revelație îi dezvăluie lui Salieri că Mozart nu compunea muzică – el doar transcria ceea ce auzea din dimensiunile superioare ale existenței, devenind un instrument al divinității care își exprima frumusețea eternă prin sunete și armonii.
De aici și concluzia că sufletul marilor creatori este nemuritor, precum este și creația lor autentică, născută din focul interior al unei chemări spirituale ce depășește granițele timpului. Și tare mult îi place lui Dumnezeu să reasculte, din când în când, un cântec sacru pe care sufletul bun l-a meșteșugit în eternitate, doar ca să îl împărtășească întregului univers (însetat după armonie adevărată). Cum spuneam, aceste opere nu mor odată cu creatorii lor, ci continuă să vibreze în spațiul cosmic al memoriei divine, fiind repuse neîncetat în repertoriul spiritual al umanității.
Leadership: Poți rămâne fidel procesului îndelungat al creației autentice, în acord cu principiul că ceea ce se naște ușor moare ușor, iar ceea ce se coace în suferință rămâne viu pentru eternitate?
Mai cred ceva. Cred că tehnologia nu va înlocui niciodată sufletul, oricât de sofisticată ar deveni. Aceasta poate simula forma artei, poate reproduce tehnica, poate chiar imita stilurile, dar nu poate crea acea Scintilla Divina care transformă sunetele în revelație și ecourile în viziuni mistice. Iar în zilele care definesc prezentul nostru material și superficial, prea mulți oameni nu mai au suflet curat, la fel cum nu mai cred nici în Dumnezeu, căci și-au pierdut orice idealuri, înlocuind căutarea sacrului (frumusețea autentică) cu consumerismul material.
Unde mai găsești un suflu de bunătate pură care să străbată această omenire egoistă, obsedată de propriile plăceri efemere? Toți visează numai lux, distracție superficială, petrec tot timpul liber în cafenele "instagramabile", fac selfie-uri pretențioase, aspiră la posesiuni materiale, dar nu mai alocă deloc timp și sudoare, adică o mică parte din viața lor prețioasă, ca să creeze cu adevărat, ca să lase ceva frumos și durabil pentru eternitate. Și de care Dumnezeu să fie mândru, văzând că nu toate sufletele și-au pierdut chemarea creatoare. De fapt, această Superficialitas Temporis a epocii noastre transformă artele într-un carnaval al aparențelor, unde se premiază zgomotul și gesticulația lipsită de sens, nu muzica de calitate, nu emoția autentică.
Leadership: Poți să transformi provocările timpului prezent în expresii vii ale credinței, acceptând sacrificiul personal pentru a crea o mărturie vie a harului divin?
Și când îi vezi pe unii mergând zi de zi la biserică, parcă ai crede că ies de acolo luminați de o înțelepciune superioară și transformați spiritual. Doar că, sincer vorbind, nu știu pe cine ating cu presupusa lor lumină și prin ce anume o răspândesc în jur. Nici ei înșiși nu știu prea bine ce fac acolo, dar li se pare că sunt purtători privilegiați de har divin, fără să realizeze că harul adevărat se manifestă prin fapte creatoare, nu prin gesturi repetitive. Asta este doar o formă de "Pietas Sterilis" – o evlavie sterilă care nu rodește nimic frumos pentru lume.
Până la urmă, oamenii fără Dumnezeu în suflet încredințează generațiilor viitoare o lume fără suflet, o moștenire spirituală golită de esență divină. Dar, în urma pașilor lor grăbiți spre nicăieri, oricât de șterși și de lipsiți de sens, rămâne totuși o scânteie neașteptată de speranță, o amintire prețioasă a ceea ce înseamnă creația autentică, un solo divin care încă mai atinge inima vestitorilor de lumină. Ca un fel de mărturie vie și persistentă că aici a fost Dumnezeu prezent, acest ecou sacru răsună sub refrenul plin de rezonanță cosmică: "Lily Was Here..."
A fi ghid spiritual în artă înseamnă să menții vie flacăra profundului, chiar și când estetica de suprafață domină aparentul în detrimentul esenței.
Opus Spiritualis ne avertizează că, deși progresul tehnic poate facilita procesul creator, el nu poate înlocui esența spirituală care dă viață adevăratei arte. De fapt, scânteia divină care animă creația autentică nu poate fi programată, algoritmizată sau produsă în masă – ea se naște doar din focul interior al unui suflet care a învățat să asculte muzica sferelor și să o traducă în limbaje accesibile semenilor săi. Da, tehnologia rămâne un instrument, dar instrumentul nu poate fi mai presus de maestrul care îl folosește. Iar când maestrul dispare, instrumentul devine inutil, oricât de perfecționat ar fi.
De aceea, adevărata provocare a timpurilor noastre nu este să învățăm să folosim mai bine tehnologia, ci să nu ne lăsăm înlocuiți de ea în ceea ce avem mai sacru: capacitatea de a crea cu sufletul și pentru suflet, pentru gloria unui Dumnezeu care așteaptă să audă din cand în când un cântec autentic, oglinditor creației Sale.
