Povestea devine sângele celui ce scrie
Pentru a crea ceva autentic, trebuie să te lași transformat în materia vie a poveștii chiar de către dialogul pe care îl porți cu ea.
Cuvintele nu sunt simple vestigii, ci semințe ale unei lumi noi, ce prinde viață din adâncul vibrant al sufletului celui care le așterne. Căci în momentul în care am început să scriu pe vechiul pergament, uitat de timp sub nisipuri, am simțit cum întreaga materie a început să-mi vorbească în limbi străine, suflând peste degetele mele suflul unei chemări de dincolo de real. În literele țesute cu suflu divin, atât de vii și pulsânde, curgea ceva mai viu decât sângele.
Nu eu am ales pergamentul acesta uitat în inima deșertului, ci cred că m-a ales el pe mine. Deoarece în vibrația sa găseam nu doar o suprafață, ci o ușă, un soi de portal spre o dimensiune nevăzută. Și literele mele, departe de a descrie ceva, făceau altceva: dădeau naștere la forme, la timpuri paralele. Erau un fel de plăsmuire a vidului în formă, de parcă aș fi fost mâna ghidată de o intenție străveche, una ce nu putea fi rostită fără să se frângă în mii de cioburi lucioase. Vederea îmi era contaminată de cuvintele sângerânde, și nu puteam să le opresc din a se scrie singure în mine.
Leadership: Ești pregătit să recunoști că vei deveni doar o narațiune, odată ce ai înţeles că nu ești autorul, ci personajul scris?
Ei bine, într-o lume ce își caută mereu sensul prin cifre și contururi, puterea aceasta a scrisului devenea un blestem și un dar. Mai ales fiindcă eu eram autorul unei limbi vii, care nu-mi mai aparținea pe deplin. Deloc întâmplător, simțeam cum fiecare cuvânt fixat în pergament răspundea în mine, ca o ancoră în memoria adâncă a unei corăbii făcute din amintiri, sau ca un sigiliu aprins pe piele. Căci scrisul nu mai era un simplu gest, ci un ritual, iar eu — doar vasul prin care treceau formele unei alte lumi. Poate că într-un univers unde totul se stinge, povestea devine singura formă de rezistență autentică.
Era ca și cum, în fiecare frază pierdută, se scria o altă versiune a lumii, una în care umbrele prindeau glas și lumina se îndoia. Aș putea numi această stare "text-sanguin", o combinație între text și sânge, pentru că exact asta devenea — o sângerare tăcută între cuvinte. Și sângerarea devenea o fântână interioară, tot mai adâncă, făcând ca realitatea însăși să se dizolve în fluidul narativ. De aici și viziunea mea despre arta scrisului, transpusă într-un ecou al unei chemări lăuntrice: "scrie ca și cum viața ta ar fi textul care te scrie înapoi".
Leadership: Ce înseamnă să scrii cu prețul propriei ființe, știind că fiecare frază te golește de ceea ce ești, dar umple lumea cu ceea ce nu putea exista înaintea ta?
Am citit odată, pe când eram tânăr și neînțelept, într-o carte veche și mucegăită, o frază care mi-a ars marginile sufletului: "Scrisul este o formă de necromanție - ridici morții nu din pământ, ci din uitare." Spusese asta un autor pierdut, probabil îngropat sub propriile fraze, dar acea idee m-a urmărit ca un ecou al unui gând interzis. Era mai mult decât o metaforă - era o lege. Un fel de jurământ tăcut între viață și memorie. Pentru că atunci când așterni ceva cu adevărat viu, o parte din tine moare pentru a-l aduce la suprafață.
Ai mai fi tu dacă ai înceta să scrii?
Așa cum Leonardo DaVinci picta adesea cu amurgul în ochi, am început și eu să scriu nu pentru a transmite mesaje efemere, ci pentru a transfigura ceea ce fusese uitat și tăcut. Căci în paginile mele nu trăiau idei, ci entități care respirau prin rânduri. Nu era vorba de simboluri, ci de invocații ale unei lumi dincolo de timp. Și încet, am înțeles: nu eu modelam povestea, ci ea mă modela pe mine, încet dar sigur, ca o apă ce sapă muntele.
Astfel, a devenit viu tot ceea ce era mort prin uitare, fiindcă povestea adevărată nu cere permisiune — ea cere sânge. Era ca și cum aș fi fost sculptat din cuvintele pe care le-am scris, fiecare metaforă fiind o daltă care lovea în conturul meu, provocând o sângerare fără sfârșit, dar plină de revelație.
Leadership: Recunoști momentele când nu tu modelezi situațiile, ci ele te modelează pe tine, în realitatea concretă a trăirii care te "rescrie"?
Exista o alchimie misterioasă, dar inconfundabilă, în acea pierdere ciudată. Un fel de ardere care dădea naștere formelor subtile ale altora, dar care nu ar fi existat fără sacrificiul meu mut. Ce s-a intamplat? Pe măsură ce mă topeam în litere, simțeam o creștere inversă, un fel de răsărire în alții. Cumva, povestea mea devenea coșmarul frumos al altora, o viziune care le schimba traiectoria sufletului. Era ceva nedeslușit. Ceva care vibra dincolo de sensuri. Ușor, ușor, am început să intuiesc că arderea interioară care mă golea de mine era, de fapt, un pact: nu mă sacrificam în zadar, ci pentru ca alții să vadă altfel ceea ce nu putea fi rostit direct. La urma urmei, este o formă de luminiscență sacrificială să devii o poveste vie care luminează calea altora.
În pictura simbolistă, există un termen vag și pătrunzător: chiaroscuro. Contrastele violente între lumină și umbră definesc forma. Pesemne, scrisul meu era chiaroscuro-ul propriei mele esențe - alternanța între ce eram și ce deveneam, pe măsură ce umbrele mele luminau cuvintele și lumina mea crea umbre în mine. Mai mult decât atât, am inventat un alt cuvânt pentru această stare: "scrivință". E starea de a fi simultan autor și martor al propriei destrămări creatoare. Deoarece adevărata creație nu te înalță, ci te răspândește în conștiința altuia; ea nu te întărește, ci te topește în povestea celui care o citește.
A-ți asuma existența artistică înseamnă să înțelegi că adevărata creație nu te înalță, ci te răspândește în poveștile celor pe care îi însuflețești prin cuvintele tale.
Povestea devine sângele celui ce scrie atunci când cuvintele nu mai sunt ale mele, ci ale unei voci care mă locuiește prin suflul tainei eterne. Ajung astfel să cred că scrisul - în forma lui absolută - nu este doar o activitate, ci un ritual de inițiere. Căci nu scrii pentru a fi citit. Scrii pentru a fi transformat. Iar cel ce scrie astfel, prin vârtejul inspirației divine, nu mai poate aparține lumii de dinainte. Ci este o ființă a limbajului, un transcris născut din propria-i ardere.
