Neculai Fantanaru
Totul depinde de cine conduce
Totul depinde de cine conduce
A fost mai cald ca niciodată în dimineața aceea, din ziua concursului. Ochii mă priveau, aşteptând să-mi vorbească cu o voce tăinuită. Nu era doar căldura care mă neliniștea, un soi de reprezentare mentală despre conlucrarea vie a unor forţe vitrege, ci și un sentiment ciudat de presimțire care nu mă părăsea. Iar ei încă vegheau la ce mi se întâmplă, fără ca eu să pot interveni în vreun fel. Puteam doar să mă conectez la sufletul unui artist care, la fel ca un magician, încearcă să-şi dezvăluie esența dincolo de aparențe.
Am început să alerg pe traseul în pantă, dar de data aceasta, fiecare pas părea mai greu, iar aerul fierbinte era aproape irespirabil. Ochii m-au privit fără să-mi dau seama că cineva e cu ochii pe mine, şi mi-au vorbit, mi-au vorbit întruna, m-au atenţionat că ceva se va întâmpla, iar eu nu le-am dat ascultare. Natura însăși era în așteptare. După ce-am străbătut al șaptelea kilometru, cu patru kilometri înainte de final, mi s-a făcut rău. M-am oprit instant la umbra unui copac bătrân, care parcă îmi zicea să mă odihnesc și să mă regăsesc.
Şi, din nou, vocea aia din off a strigat la mine: "Nu încerca să faci un truc imposibil în fața naturii necruțătoare. Chiar și cele mai mărețe iluzii se pot nărui în fața forțelor primordiale care guvernează universul înconjurător. Magia adevărată constă în a-ţi armoniza eforturile cu ritmurile eterne ale creației, nu în a le sfida."
– Da, poate, am răspuns în sinea mea. Un magician ar ști când să se oprească, uitându-mă la ceasul de la mână și făcând apel la rezervele mele de curaj, tot mai sărace. Natura poate răsturna trucurile mele aparent imposibile printr-un singur gest necruțător, de aceea voi evita orice artificiu miraculos.
– Secretul artei se află în a face să pară adevărat tot ceea ce este de fapt închipuit, continuă vocea. Totuşi, intensitatea minimă de energie dusă la maximul de extensiune nu este altceva decât o nebunie, un soi de iluzie grandioasă care sfidează realitatea, un soi de paradox al creativității care învăluie totul într-o mantie de înșelăciune artistică. Nimeni nu are viaţa lungă într-un tablou gri.
– Nu-mi imaginez ceva mai rău decât a nu crede în nimic, am spus eu apoi, cu ochii clipind a renunţare. Atunci vocea a tăcut, rămânând nemişcată, aproape rigidă, dar simţeam că mă priveşte insistent, revelator, cu nişte ochi căprui ce transmiteau o tristeţe adâncă, un "Elfortahis Serchisas", o stare de luptă necontenită a sufletului care tânjește după absolut. Rezonanța agreabilă a senzației de eșec s-a impus întregii mele făpturi, reconsiderând putința uzajului.
Nu mi-a rămas decât să mă privesc cu ochii artistului care fac în așa fel încât fiecare clipă să pară o eternitate plină de semnificații ascunse, pe linia unei reprezentări vizuale a introspecției captivante. Vocea din off, ochii din taină îmi vorbeau liniştit, fără ocolişuri, ca și când m-ar fi văzut de undeva de sus, ca martori ai unui zeu nevăzut, sau ca și când ar fi răsunat din inimă, încălzindu-mi sângele cu înțelesuri negrăite. Eram doar eu și cu mine însumi, două perechi de ochi făcând ca o singură vedere să filtreze lumina prin pânza albă a şevaletului care conturează un punct de oprelişte pe un traseu înşelător.
Dacă judecătorul cel mai exact al timpului este ceasul, cel mai sensibil este cu siguranţă un hoţ. Omar Ibliks, din romanul "Biblioteca geografului", era cel mai priceput în această privinţă, îşi cultiva anonimatul mergând nici prea aproape, nici prea departe de ceilalţi, nici prea repede, nici prea încet, şi neatrăgând niciodată atenţia asupra lucrului pe care îl deţinea. Învăţase să-şi folosească mai mult vederea periferică decât cea directă.
Ochii erau acolo, tot timpul, sfidând orice consecinţe. Ne-am uitat în tăcere unii la alții, fără să ne mișcăm, ei la mine, eu la ei, destul de mult timp pentru ca niciunul dintre noi să nu mai aibă nimic de întrebat, timpul oprindu-se în loc. Rafturile cu cărți din mintea mea au început să palpite și să se întunece, cu toată înțelepciunea lor, la acestă renunţare din timpul concursului. Schimbările stărilor sufletești și mentale treceau peste mine ca apa și la fel de repede se pierdeau în adânc.
Înțelegerea ochilor, desigur, a venit mai târziu, când m-au anunţat: "Nu poţi să furi timpul pe care l-ai pierdut prin renunţare, dar poţi să-ţi regăseşti vederea care hrăneşte sufletul."
Astfel am ajuns la concluzia că e inutil să sufăr pentru ceea ce este ireparabil, am renunțat să mă simt vinovat de nereușita mea. Vor mai fi și alte concursuri. Ochii mi-au reflectat exprimarea de sine, copleșindu-i cu vocația mea revelatoare, a trăitului unui șir de victorii în ciuda unei singure înfrângeri. Apoi, am spus cu un oftat adânc:
– Am încredere că-mi vei ierta lunga tăcere dintre numerele de magie, prin care te anunț cu mândrie că, în sfârșit, chiar dacă parțial, am reușit să mă regăsesc, încercând să mă împac cu înfrângerea pe care mi-a pricinuit-o natura. Adevărata magie înseamnă să priveşti înainte cu speranță și să nu renunți niciodată la aspirațiile tale, pictând un viitor luminos pe pânza vieții, ca pe un șevalet al posibilităților infinite.
Ascultă-ți vocea pe care o reflectă ochii ! Exercițiul constă în realizarea unei introspecții, în care să te privești pe același traseu, dar nu singur, ci acompaniat de o voce care știe să vadă dincolo de renunțare. Chiar dacă tu renunţi, vocea nu renunţă niciodată. Ascultă-ți vocea pe care o reflectă ochii !
Leadershipul este lucrarea unei introspecții care vorbește indirect prin fundalul unei experiențe existențiale, despre pustietatea unui moment de cumpănă care pare că nu aduce nimic bun decât dacă este însuflețit cu energie spirituală, cu suflet cugetător.
De ce să citeşti această carte? Pentru că este hotărâtoare pentru optimizarea performanţelor tale. Fiindcă pune accent mai mult pe latura umană decât pe conceptul de business, ceea ce permite cu uşurinţă citirea şi înţelegerea ei.
Trăsătura esenţială a acestei cărţi, faţă de altele existente pe piaţă din acelaşi domeniu, este aceea că descrie, prin exemple, competenţele ideale ale unui lider. N-am susţinut niciodată că eşte uşor să devii un lider foarte bun, dar dacă veţi urma pas cu pas...
Pentru unii lideri „a conduce” înseamnă mai mult a juca un joc de şah, un joc de inteligenţă şi perspicacitate; pentru alţii un joc de noroc, un joc pe care cred că-l pot câştiga mergând de fiecare dată la risc şi pariind totul pe o singură carte.
Am scris această carte, care combină într-un mod simplu dezvoltarea personală cu leadershipul, ca pe un joc de puzzle, unde trebuie să combinaţi toate piesele date pentru a reconstitui imaginea de ansamblu.
Scopul acestei cărţi este de a vă oferi cât mai multe informaţii preţioase prin exemple concrete, şi de a vă arăta o cale prin care să dobândiţi capacitatea de a-i determina pe ceilalţi să vadă lucrurile din aceeaşi perspectivă ca dumneavoastră.
Urmăresc în rândurile acestei cărţi să trezesc interesul omului obişnuit pentru acţiune şi succes. Mesajul acestui volum este că o naţiune puternică este format din oameni puternici şi de succes. Iar fiecare din noi are potenţial, deci succes…
