Așteptarea unei schimbări poate eroda spiritul
Bătălia pe care o porți zi de zi cu tine se poate transforma într-un motiv de mândrie, fiind percepută ca o întărire a caracterului tău dacă ai viziunea unei realități transcendente.
O viață searbădă - n-o poți arunca așa, ca pe-o cartușieră golită ! Mai e încă destul de bună ca să lupți cu ea, cândva veni vremea și când va fi nevoie. Nu din motive personale, nici chiar din răzbunare, nici din egoism, și nici din motive altruiste, totuși e atât de mult pentru tine să întorci roata, pentru a împinge lumea dincolo de sânge și de sfărâmături - pentru nici un alt motiv în afară de luptă, lupta continuă, și să aștepți posibilitatea de a lupta până la ultima răsuflare. Dar așteptarea te macină și poate fi fără speranță, și la asta se adaugă teama nemărturisită că, atunci când va veni în sfârșit vremea, vei fi prea zdrobit, prea ros, prea inert de atâta așteptare, prea obosit ca să poți merge împreună cu ceilalți.
Nu e acesta motivul pentru care cufunzi în uitare orice lucru ce-ți poate ațâța nervii, desființându-l, definitiv și pe nesimțite, cu ironie, sarcasm și chiar contra-sentimentalitate, cu evadarea într-o altă ființă omenească, într-un eu străin? Până când să ajungi în starea asta, neputința brutală are să revină în timp ce te lași în voia somnului și-a fantomelor.
Luna rotundă se strecura prin traversa de la fereastră. Nu mai era aidoma unei chemări crucificate, ci unui voyageur, gras și obscen, privind indiscret în camere și prin paturi. Ravic era acum pe deplin conștient. Acesta fusese un vis relativ nevinovat. Avusese și altele.
Crezi că valoarea vieții tale, chiar și lipsită de un scop personal sau altruist, te poate ghida în efortul continuu de a schimba lumea, conform unei viziuni care se deschide dincolo de durere și distrugere?
Într-o viață care pare uneori fără rost, nu o putem abandona ca pe un obiect inutil. Ea încă deține valoare suficientă pentru a ne servi în bătălii viitoare, chiar și fără un motiv personal sau altruist. Lupta continuă, fiind un efort constant pentru a schimba lumea, pentru a o împinge dincolo de durere și distrugere, fără alt scop decât lupta în sine și speranța de a continua această luptă până la ultima suflare. Însă așteptarea aceasta ne macină, adesea părând fără speranță, amplificând temeri nespuse care ne zdrobesc sub greutatea lor. Ne face să ne retragem în noi înșine, să ne protejăm cu ironie și sarcasm, și să ne refugiem într-o identitate străină pentru a evita confruntarea cu neputința.
În această retragere, spectrul singurătății și al izolării devine mai palpabil, asemenea lunii pline care se strecoară prin fereastra deschisă. Această lumină nu mai este un semnal de alarmă, ci mai degrabă o prezență invazivă și grotescă, care spionează indiscret spațiile intime ale vieții. În aceste momente de luciditate sporadică, Ravic își amintește de visele sale, unele mai nevinovate decât altele, toate însă mărturii ale luptei interne și ale durerii care refuză să părăsească umbra sufletului său.
Prin leadership se considera că fiecare încercare de a împinge lumea dincolo de durere și distrugere este de fapt o reprezentare vizuală a luptei interne și a aspirației spre un ideal mai înalt.
Așteptarea unei schimbări poate eroda spiritul, transformând speranța într-o povară greu de suportat. Să nu uităm că, deseori, conștientizarea realității poate veni în momente neașteptate, adesea în urma unui vis aparent nevinovat. Iar schimbarea perspectivelor asupra vieții poate fi atât o eliberare, cât și o nouă formă de captivitate, în funcție de împrejurări și de starea interioară.
* Notă: Remarque, Erich Maria, Arcul De Triumf, Editura Eminescu, 1976
