Ce sunt armonicele vizuale prin derivatie cu montajul armonic?

Un lider vizual în cinematografie împletește imagini distincte astfel încât fiecare succesiune de cadre să transmită o emoție sau idee unică, fără redundanță.

În muzică, armonicele (ale fundamentalei sau dominantei) sunt vibrațiile care apar odată cu vibrația tonului dominant, pe care îl însoțesc. Dar în film, armonicele vizuale se dovedesc... un element al unei a patra dimensiuni! Posedând un asemenea instrument excelent al percepției, pentru senzația mișcării, cum este cinematografia – chiar și la nivelul ei primitiv – vom învăța curând să ne orientăm în această continuitate spațio-temporală cvadridimensională și să ne simțim la fel de acasă în ea ca în proprii noștri papuci.

Ce sunt "armonicele vizuale" și, de aici, prin derivație, "montajul armonic"? Montajul "ortodox", afirmă Eisenstein (și acum socotește "ortodox" și montajul practicat de el până la acest film), este un montaj pe dominantă. Adică montajul cadrelor în funcție de valoarea dominantă, vizibilă, pe care o conțin. Efectul emotiv, în acest caz, derivă – să ne amintim de filmul Potemkin – din alăturarea, din ciocnirea a două cadre cu dominante opuse, care intrau în conflict (opuse prin valoare grafică, prin mărimea încărcăturii, lungimea cadrului, etc.). Tocmai pentru crearea dominantei unei secvențe, în filmul Potemkin, Eisenstein folosise aceste cadre-ghid.

Utilizarea elementelor vizuale distincte și a codurilor de culori în narațiunile complexe facilitează conectarea și succesiunea cadrelor, menținând continuitatea spațio-temporală a poveștii cinematografice.

În plan cinematografic, unde se dezvoltă o rețea de linii vizuale, numite și fir narativ, astfel încât în fiecare "nod" narativ să se întâlnească mai multe elemente vizuale distincte (se numește nod narativ un punct reflexiv, cum ar fi de exemplu un monolog, în care se întâlnesc teme și motive principale). Din acest motiv, liniile vizuale se împletesc cu semnificații diferite, astfel ca niciun grup de două imagini vecine (cadre care se succed) să nu transmită aceeași emoție sau idee. Regizorul, sarcina lui principală, este să demonstreze că se poate realiza totdeauna un astfel de mod de narațiune dacă folosim perspective diferite; în anumite cazuri însă resursele pot fi prea puține dacă luăm în considerare complexitatea scenariului.

Observație. Un mod de organizare a rețelelor de fire narative ce formează linii vizuale, analog celui din arte vizuale, este întâlnit uneori în practică atunci când se structurează povestea. Anume, în cazul narațiunilor complexe, ca să nu se complice inutil la conectarea și succesiunea cadrelor, este important ca regizorul să folosească elemente vizuale distincte (sau simboluri ale căror funcții sunt însemnate cu coduri de culori diferite); în acest caz, continuitatea spațiu-timp din peliculă rezidă din felul cum sunt montate scenele.

Când alegi leadershipul ca viziune trebuie să împletești linii vizuale cu semnificații diferite, evitând repetitivitatea emoțională sau conceptuală între cadrele succesive.

Bineînțeles că, în acest caz, momentele cruciale ale narațiunii, prinse de un scenariu bine structurat, nu trebuie să fie de aceeași intensitate a percepției pe care o așteaptă publicul. Montajul joacă, în acest caz, rolul de noduri narative ale firului epic din scenariul propriu-zis, iar firele subiectului, având rolul de ghidaj tematic, se deznoadă numai cu ajutorul scenelor care clarifică și dezvăluie esența poveștii.

Montajul armonic, spre deosebire de montajul "ortodox" pe dominantă practicat de Eisenstein în filmele anterioare, poate fi văzut ca o încercare de a demonstra că se poate realiza totdeauna o narațiune complexă folosind 15 tipuri diferite de elemente vizuale; în anumite cazuri însă, 14 elemente pot fi prea puține pentru a exprima complexitatea dorită.

Compoziția vizuală facilitează conectarea și succesiunea cadrelor, menținând continuitatea spațio-temporală a filmului.

Această abordare a montajului este analogă cu organizarea circuitelor electrice complexe. Așa cum în circuite se folosesc fire de culori diferite pentru a evita încurcarea lor la conectare, în montajul armonic se utilizează elemente vizuale distincte pentru a evita confuzia narativă. "Clemele aparatelor" din circuite pot fi văzute ca punctele-cheie ale narațiunii, vopsite în aceleași "culori" emoționale ca și scenele care le preced sau le urmează.

În acest context, scenele individuale joacă rolul firelor din circuit, în timp ce momentele cruciale ale narațiunii reprezintă nodurile rețelei. Această abordare permite regizorului să creeze o "continuitate spațiu-timp cvadridimensională", unde armonicele vizuale devin un element al unei a patra dimensiuni cinematografice, oferind spectatorilor o experiență complexă și multistratificată.

Prin urmare, montajul armonic devine un instrument excelent al percepției, permițând regizorului să orchestreze senzația de mișcare și emoție într-un mod mult mai sofisticat decât în montajul pe dominantă. Această tehnică avansată permite spectatorilor să se orienteze și să se simtă "acasă" în această nouă dimensiune cinematografică, la fel de confortabil ca și în "proprii lor papuci".

Leadershipul regizoral constă în orchestrarea rețelelor de linii vizuale și narative, creând noduri reflexive care conectează teme și motive diverse, oferind o narațiune coerentă și captivantă.

Ce sunt armonicele vizuale prin derivație cu montajul armonic? Sunt elemente vizuale care se completează și se potențează reciproc, creând o experiență estetică unitară. Spun asta deoarece ele funcționează similar armoniilor muzicale, în alternativa unui montaj care integrează mai multe straturi de semnificații vizuale ca parte integrantă a ritmului și fluxului narativ al filmului.

* Notă: Ion Barna - Eisenstein, Editura Tineretului, 1966.